Intodeauna, la orice popor, au existat margini. Margini de tara, margini de catun, margini de sat, margini de oras. Marginea reprezinta o finalitate la ceva si inceputul la altceva. La cetatile antice si medievale, reprezenta tot ce era in afara zidurilor, adica marginea dintre civilizatie si gunoiul, resturile si oamenii cei mai declasati fizic sau moral. Dincolo de ziduri erau iadul, focurile, mirosul urat, hotii, criminalii, pedepsitii, tot ce era mai rau din specia umana.
La noi s-au pierdut marginile, s-au pierdut limitele, s-a pierdut bunul simt, s-a inlaturat civilizatia si unii ne-au dus direct in barbarie.
- Pintilie, fir-ar mama lui de bogatan!
- Sparge-i fata, ba! Sparge-i-o, ba, sa nu mai vrea avere neam de neamul lui, capitalist parsiv!
- Da, sa traiti, tovarase Ion Ilie! Dar stiti… daca ii sparg fata si moare, unde sa-l las? Ca ma omoara satenii din sat, ca astia zic ca nu este capitalist, ci gospodarul satului…
- Daa, ba, cu ciocanul in el; Baaa… a! Sau vrei sa te impusc? Tii cu burjuii, ba… a?
Tovarasul Ion Ilie, parvenit prin transhumanta la margine de oras, a ajuns mare conducator comunist. Dadea ordine, era talpa saraciei, avea justificare sa ordone sa fie omorati sau mutilati gospodarii satelor, gospodari deveniti peste noapte „capitalisti”, „burjui”, „imbuibati’, „chiaburi”, „explotatori”. Ei trebuiau exterminati sistematic, cu metoda si cu durere, ca sa simta, „sa simta, fir-ar mama lor de bogatani”.
„Ma, animalule” era injuratura lor preferata. Se rasuceau, se intorceau in ei, la originea lor. Ei nu aveau pe Dumnezeu. Ei erau oamenii iadului. O spuneau din rarunchi, din rarunchi de marginas si transhumant. Mai mult decat atat, erau trimisi la Moscova, sa deprinda mestesugul datului cu capul de pereti si bagatul pumnului in gura.
Ce satisfactie aveau! Ochii le luceau in cap, a nebunie. De fapt, au fost nebuni, gena stricata, gena deformata, gena stramba, gena asasina. Si astazi unii din ei uita de ei si, cu patos revolutionar, coboara si se intorc in timpuri blestemate. Nu putem scapa de ei. Unii se tin agatati, se cramponeaza, nu vor sa dea puterea, ei si copii lor, prietenii si neamurile lor.
La noi, in Romania, marginile unor catune, sate sau orase, respectiv portiuni din acestea, reprezentau partea de jos, partea unde era cel mai prost de locuit. In astfel de margini, de-a lungul existentei si formarii poporului roman, s-au adunat tot ce este mai rau calitativ omenesc, cei mai puturosi, cei mai hoti, resturi din urma popoarelor migratoare, pana la gadele targului.
In aceste zone, se taiau animale, se argaseau piei si erau efectuate anumite mestesuguri, care necesitau munca fizica bruta si nu inteligenta, nu spirit de ordonare sau factor civilizator. Erau oameni urati, abrutizati dupa munca fizica bruta. Noaptea traiau in betii interminabile, betii care se lasau si cu moarte de om. Unii din ei formau benzi si furau sau talhareau gospodariile oamenilor, le violau nevestele, le luau fiicele si le omorau feciorii.
In contradictie si ca un pol opus, existau margini cu oameni asezati, gospodari, cu gradini, cu livezi, cu petece de rai in margini de catun, sat sau oras.
Aici, in aceste oaze, una langa alta, vedeai femei frumoase, fete inalte si zvelte, copii frumosi jucandu-se, barbati inalti cu frunte inalta, cu privire darza, barbati care luau plugul de coarne si arau painea tarii, dadeau belsug si viata. Unii din ei, la margine de targuri, bateau fierul, faceau caruta sau plug. Faureau poporul roman.
Dar nu a fost sa fie asa. Ciuma rosie i-a rascolit pe acei marginasi, care nu aveau in ei decat fiara razbunarii, a distrugerii, a lenei si asasinatului.
Din aceste margini, respectiv dintre locuitorii lor, de-a lungul istoriei si pana astazi, au fost recrutati varfuri in diferite organizatii, de la cele criminale pana la cele extremiste sau extrem nationaliste. Organizatii dure, organizatii la fel ca cea comunista, organizatie comunista care imediat dupa razboi, in aceste margini de targuri, sate si catune, a avut drept pepiniera, respectiv a recrutat, armata lor dura de asasini si parveniti.
Multe grupuri in formare de celule comuniste aveau ca membri, respectiv sub forma de conducatori, astfel de personaje, personajele cele mai abjecte, fara caracter, fara capacitate intelectuala. Aceste personaje aveau ca singura motivatie pentru a ascede in varful si in structurile comuniste faptul ca erau extrem de saraci, murdari la inima si suflet.
Din aceste familii, cu descendenti conceputi in betii si bautura proasta, au fost recrutati sau incurajati sa ia drumul oraselor, sustinuti de tovarasii veniti de la rasarit, acele persoane cu fondul genetic cel mai sarac si mai periculos. Acestia au batut si distrus gospodarii satelor romanesti, au distrus elita armatei romane educate, au izgonit si bagat in inchisori elite culturale liberale si democrate, au distrus tot ce putea sa le fie opozitie sub orice forma. Arhitecti, doctori, ingineri, filozofi si alte elite, ei si familiile lor, au fost batuti, bagati in inchisori, dusi la canal, alungati, asasinati.
Ion Ilie si tovarasii sai, au reusit ca si peste zeci de ani de zile, sa scoata in strada, sub conducerea urmasilor acelor marginasi, pe minerii care strigau: „Noi muncim, noi nu gandim“.
Aceeasi ura de maidanez, de transhumant, de rest de popor migrator, l-a manat pe Ion Ilie sa incerce sa omoare libertatea gandirii si exprimarii. El si tovarasii sai au incercat iar sa faca istorie si au facut-o:
- Da, ba, cu bata in ei! Animalele naibii, intelectuali… ha… Le dam gandire si libertate cata vor, golani incapatanati.
Multi dintre acesti tovarasi au fost legionari, nationalisti fanatici, apoi au devenit comunisti feroci. Suburbanul din ei, lenea si puturosenia, intra in conflict cu mirajul orasului din apropiere. Puturosenia acumulata in ei de veacuri, respectiv refuzul datului cu sapa in arsita soarelui sau mulsul vacii, i-au manat spre grupurile in formare de celule comuniste.
Cum nu aveau inclinatii de niciun fel, datorita instinctului primitiv neevoluat, instinct apoi cultivat si de cultura socialista in privinta muncii, au capatat treptat aptitudini de a ocoli orice are legatura cu munca si formele acesteia. Acestia s-au asezat usor la oras pe o anumita treapta, colaterala muncii directe.
Tovarasi ca Ion Ilie au invatat arta cuvantului, minciunii, a invaluirii, a pacalirii, a promisiunii mirajului de bunastare. Acel miraj in care ei la margini de catun au trait sute de ani, miraj care credeau ca se va fauri singur, miraj cu munca a toti si in fapt a nimanui.
In socialismul si profesoratul Anei Paucar sau al lui Gheorghe Gherghiu Dej si, ulterior, la urmatoarea generatie, generatie ceausizata, existau mai multe trepte, respectiv clase si subclase. „Prostii“ la o extrema, care muncesc si sunt implicati direct in munca bruta, precum au fost moldovenii, care prin neindustrializare au fost obligati sa migreze si sa accepte, in conditii groaznice, munca in constructii, si asa zisii „baieti destepti“, comunistii, la cealalta extrema, la care daca pomeneai de naiba era mai bine decat sa le zici ceva de munca. Moldovenii au fost folositi in muncile cele mai grele, in industria grea, ciment, ingrasaminte chimice, mine etc.
Tovarasii superiori au vandut pe bani sasii din Trasilvania, sasi pusi, datorita nerespectarii traditiilor lor, respectiv saraciei, sa emigreze. Ulterior, au fost determinati sa emigreze si ceilati, datorita faptului ca in casele celor plecati au fost adusi romi, asa cum au fost adusi in cladirile istorice din centrele oraselor Romaniei. Aceasta a sporit si accelerat si mai mult procesul depopularii de cei mai gospodari si buni organizatori din Ardeal. Aducerea moldovenilor saraci si apoi a romilor a avut rolul de a „stabiliza“ pe maghiari, si acestia adusi la sapa de lemn.
Comunistii nu s-au lasat pana nu au manjit si ultimul colt de tara.
Moldovenii, fara voia lor, au avut contributia muncii brute la transformarea Romaniei intr-o tara cu cuburi de beton. Astfel, au luat nastere marile „tuneluri“ de beton cum sunt in Bucuresti soselele din Colentina, Pantelimon, Ferentari, Rahovei. Aceste cuburi de beton primitive au fost construite la nici 5 m de soseaua principala. Daca se construieste un plafon dintr-o parte in alta a soselelor, se nasc adevarate tuneluri. Tuneluri pe care sistemul le vedea la capatul lor luminoase.
Astazi, sunt mari probleme datorita acestora. Astfel ca locuitorul care sta la etajele inferiore, in conditiile multiplicarii numarului de masini, este expus la o poluare fonica maxima. Lipsa spatiului necesar face ca in conditiile respective, poluarea sa nu poata fi combatuta si controlata. Distanta intre aceste cuburi este intolerabila ca estetica, ca spatiu, ca decenta, in conditiile in care te uiti direct in dormitorul vecinului, constituie elemente care fac din orasele Romaniei adevarate cazemate cenusii din beton.
Copacii si vegetatia, acolo unde exista, este plantata la intamplare, chiar si pe marginea soselelor, vegetatie neingrijita, netunsa la timp, arbori care fac din unele din soselele oraselor Romaniei adevarate incercari de conducere si minuni in privinta evitarii accidentelor. Semafoarele prea mici, semnele de circulatie si trecere de pietoni ascunse vederii de vegetatie, unele ruginite si invechite sau altele din plastic care s-a topit, constituie tot atatea semne de „bunastare“, semne ramase si neglijate de la vestita epoca si „imbunatatite“ in cei 17 ani de democratie.
Centrul marilor orase, cu depopularea lor de cladiri istorice si prin constructia de cuburi de beton mai „estetice“ si cu conditii mai „bune“, au servit intereselor ambitioase ale aservitilor regimului. Acestia au dus, datorita culturii lor de maidanezi, la extrema degradare a mii de cladiri de valoare. Astazi, aceste cladiri genereaza adevarate razboaie de posesie intre cei care pana mai ieri le-au degradat si distrus si adevaratii proprietari, unii saraciti si fara posibilitati de renovare.
Marele Conducator, fiind si el transhumant candva, la origini, si cu tovarasi ca Ion Ilie au populat aceste cladiri cu etnici rromi, fapt ce a determinat o accentuare si mai grava a degradarii acestora. Bucurestiul prezinta pericolul ca mii de cladiri sa nu mai poata fii remediate niciodata. Cladiri unicat, cladiri care arata ca nu suntem toti marginasi de genul celor care au condus Romania, se pot inca remedia. Daca se mai continua, orasele Romaniei vor ramane fara centre istorice. Si asa este grav, pentru ca, in dercursul celor catorva zeci de ani de neingrijire, mare parte din aceste cladiri sunt, datorita costurilor, de nerecuperat. Nu exista bani nici pentru daramare.
In centrul capitalei Romanei, daca faci o plimbare seara de la Intercotinental spre centrul Bucurestiului, te trezesti pe Lipscani, strada care altadata era o bijuterie traditionala, strada si centru care astazi sunt in ruine, strada cu cladiri gata sa se prabuseasca, strada cu unele cladiri mirosind a canal. Magazinele existente la parterul acestor cladiri ramase si „imbunatatite“ astazi, constituie un grav pericol public in ceea ce priveste eventualitatea unui cutremur. Comunismul devastator a distrus mult din istorie. A deturnat istoria, ne-a furat istoria, ne-a ruinat-o, daramat-o, ne-a pangarit pe noi toti.
Lipscaniul cu trasuri, cu pavaj frumos asezat, cu femei frumoase, cu domni imbracati elegant s-a transformat intr-o strada stramba, plina de gropi, cu burtosi slinosi tinand cravate pe brat, sau doua perechi de blugi. Strada care miroase a mititei ieftini, a tancioc, a margine de targ, nu a centru de capitala europeana. Lipscaniul face in acest mod „intrarea“ in cultura europeana si alinierea Romaniei la comunitate ca o tara a gunoaielor, din pacate, tara cu multe gunoaie bipede la conducere.
Daca stai si observi atent, pe aceasta „perla“, odinioara a Micului Paris, vezi trecand in graba tineri sau tinere mai mult cu capul in jos, grabiti sa nu vada si sa nu miroasa duhnelile centrului capitalei Romaniei.
Pasajul de la Universitate, benzile rulante parca dintr-un razboi ramase, intr-o intepenire a timpului, timp care se razbuna. Murdarie, scuipati pe jos, mazga, toaleta publica inchisa, respectiv folosita numai de cei care au fast-food in zona, localuri care nici acestea nu au toalete.
Dar sa revenim iar la obsesivul cub de beton, cub de care generatiile viitoare sa isi aduca aminte ca de ceva monstruos, ca ceva de inchisoare nazista. Astfel, prin „imbunatatire“, din cladirile istorice s-au taiat necontrolat stalpi, pereti de infrastructura, la fel ca si in apartamentele din cuburile de beton. Cenusiul acestor cladiri, cainii vagabonzi care au mai scapat si supravietuiesc printre vechiturile de masini uitate la trotuar, intercalate cu bolizi de sute de mii de euro, parcate pe unde vrei sau nu vrei, constituie peisajul „pitoresc“ al oraselor, dar mai ales al capitalei. Lipsa cosurilor de gunoi sau prezenta acestora in unele locuri facute din tabla subtire ca foaia de tigara si bune de furat, constituie mijlocul de „igienizare“ a capitalei.
Un alt aspect este ca spatiul public din fata marilor cladiri publice sunt pazite „bine“ si taxate ca atare, ca parcari de masini, de cetateni dubiosi care imbogatesc persoane importante. Cu ce drept pe spatiul cetatenilor si investitia lor, altii fac bani? In alte capitale aceste spatii, cu automate de taxare, servesc ca sursa de venit pentru respectivele primarii.
La toate aceste „constructii“ ale epocii si-au adus contributia din plin, persoane ca cei de la marginea satelor si targurilor, ei sau copii lor scolarizati, personaje care au „profitat“ de inlesniri si comunism. Ei nu pot depasi un anumit nivel, pentru ca sunt fara dorinta de munca, fara capacitate intelectuala, fara cunostinte, fara pregatire profesionala, fara acea traditie profesionala transmisa in cinste si onoare. Aceste personaje au capatat in schimb un vocabular de lemn, un discurs politic steril si fad, discurs mincinos si utopic, personaje care au adus din „greu“ contributii masive la edificarea unei societati cu adevarat „greu muritoare“.
Pentru acesti tovarasi, ca Ion Ilie pana mai ieri, apartamentul la bloc era idealul suprem in democratia socialista, Dacia si aprobarea televizorul color, ideal care a constituit stalpii de sustinere a respectivei epoci. Si astazi suntem condusi de el si tovarasii lui „saraci“, saracie propagata ca minciuna finala. Ei nu se pot depasi. Ei au ramas acolo, la margini, si uite ca nu putem scapa de ei.
In conditiile in care incepusera zbaterile lumii la inceput de globalizare, cand resursele de energie se epuizau intr-un loc si se descopereau altele in alt loc, cand Razboiul Rece dadea frisoane la populatii intregi, frisoane de cosmar de ciuperca nucleara, cand se intrezareau zorii terorismului, regimul ceausizat stabilea mari planuri de „constructie“ si „industrializare“.
Tovarasii, indiferent de domeniu, ca sa nu fie marginalizati, erau cu constiinta in „doua lumi“, pupau pe Marele Conducator in dos, dar si faceau remarci negative tot la adresa lui (nu se stia niciodata), proportional constiintei vandute. Aduceau osanale pe masa de daramare si proiectare a marelui conducator, masa sprijinita pe spinarea poporului roman, iar la primul colt se deziceau de cele zise si facute. Astazi toti sunt „curati si cinstiti“.
Puternice natiuni ale lumii industrializate au inceput sa renunte la mamutii industriali, date fiind schimbarile rapide intervenite si inceputul erei globalizarii inevitabile. Astfel, datorita cresterii geometrice a progresului stiintific si tehnic, aceste natiuni puternice au stiut sa profite.
Acceptarea ca o „eminenta cenusie“ a Marelui Conducator de cateva puternice state industrializate, in contextul departarii de Marele Rus, au alimentat si creat conditiile finantarii si mutarii unei parti a marii industrii poluatoare in Romania.
Acestea devenisera pentru respectivele state nerentabile, datorita consumului mare de energie, respectiv datorita detinerii resurselor de energie in viitor de catre Marele Rus.
Aceasta mutare spre lumea comunista nu crea probleme acestor tari industrializate, deoarece din punct de vedere militar, datorita avansului tehnologic si preciziei de lovire in caz de razboi, acesti giganti erau usor de distrus.
Astfel, corifeii ceausizati, mari specialisti, au pus pe spinarea poporului roman cea mai mare greutate din istoria Romaniei, greutate si personaje pe care le resimtim din greu astazi. Aceasta spinare a fost indoita pentru zeci de ani, prin constructia de combinate metalurgice gigant, chimice, de prelucrare materii prime, ciment, rafinarii, fabrici de utilaje gigantice, in conditiile cand Romania era o importatoare masiva de materii prime si energie. Dupa ‘89, toate acestea au fost taiate de o parte din cei ramasi in urma emigratiilor la margine de targ si duse pe bani buni in buzunarul lor la fier vechi, in dauna acestei tari. Frigul si intunericul, apoi foamea, aveau sa se aseze incet pe spinarea romanilor, intr-un tempo crescator, proportional cu respectivele industrii. Acel frig si foame, ca un dusman comunist feroce, s-a prelungit la o mare parte a romanilor pana astazi.
In conditiile cand in lumea industrializata a inceput o noua directie de dezvoltare, de la mare si gigant, la mic si fin, la inglobarea gandirii si conceptiei tehnice creative in valorea reala a produselor, cand s-a dovedit ca micul bate marele ca valoare de dezvoltare, cand regele Microsoftului punea dintr-un garaj bazele noii ere, marii „corifei“ ceausizati si autostiitori au trasat directiile celei mai mari gafe de industrializare fortata din aceasta parte a Europei. Rezultatul se vede si astazi.
Acesti „fosti“ gasesc astazi resursele respective de „simtire“ pentru a prezenta justificari, prin faptul ca erau marginalizati in caz de nesubordonare. Ei justifica absolut tot, niciunul nu este vinovat. Toti au avut dosar de urmarire. Daca Ceausescu traia, ne tinea astazi vreun discurs pe undeva, ca a avut dosar de urmarire si ca in fapt el capitalismul il dorea, la capatul tunelului, tunel prin care, credea el, ii va duce pe prosti la lumina.
Marginasul, altadata puturos, soios si betiv, a capatat in instinct acele gene de conservare, instinct de supravietuire, cu motivatii poate inventate sau uitate, prin noua cultura a democratiei reusind sa fure tot ce au muncit cei cu spinarea si cu cinstea. Nu s-au dezmintit de unde se trag. Inca o data au demonstrat ca se trag din acei hoti, hoti puturosi de la margini de tara, de targ, de sat, de catun.
Unul dintre ei mai apare din cand in cand pe ecranele televizoarelor, pompos, ingamfat, sfatuitor, vezi Doamne ce manager bun a fost, cata straduiala a dat din el ca „ceilati“ sa poata lua o leafa, sa posede un loc de munca. In grija lui mare, el a pus la adapost o parte din aceasta straduiala de aproape 3 miliarde de euro, undeva, intr-o banca, miliarde belite de pe spinarea marelui prost inselat si mintit, tot poporul roman.
Ar trebui sa incepem sa cantam:
Trezeste-te romane din somnul cel de moarte,
Caci te mintira alesii tai pungasi,
Tovarasi de nadejde, ce si azi te fura,
ce viata ti-o confisca, si tu nu ai curaj.
Viorel Muha