Si totusi imi aduc aminte

Exista oare resentimente pentru unii? Resentimentul aducerii aminte a ulitei de tara? Resentiment care pentru mine inseamna ulita sufletului meu, ulita inimii mele, ulita copilariei mele? Nu, nu cred ca exista, nu exista pentru ca ulitele au ramas la fel, ulite neschimbate.

Si acum inca mai exista drumul de asfalt de la oras pana in capul satului, iara de acolo in rest aceleasi ulite demult uitate de unii, de unii care au copilarit de-a lungul lor.

Inca mai exista drumul dinspre oras, drum mirosind a incins, drum cu pete de motorina, drum cu un caine vagabond tolanit intre asfalt si praful adunat la bordura, drum care duce pana in centrul satului.

In centru exista o fantana cu bordura de piatra, bordura innegrita de timp, fantana cu o roata mare sau cu cumpana, fantana cu crapatura in piatra, crapatura prin care umezeala scursa a inlesnit sa cresca muschiul verde.

Cu ciocul mic, o vrabiuta se chinuie sa ciugulesca din crapatura verde si umeda, un fir de apa numai de ea vazut, chinuiala pentru a alunga setea verii toride. De acolo se intind ulitele satului, ulitele periferiei, sau ulitele marginilor de oras, ulite care sunt la fel, orasul absorbind sate si comune vechi.

Ulita aceea din amintire inca mai exista, ulita cu creanga rupta de pom, creanga rupta de cate o masina. Ulita cu copii goi, copii care in trecut alergau dupa rata care venea sau pleca spre oras. Ulita plina de gaste, rate si alte oratanii. Ulita cu matusa Maria stand la poarta cu mana streasina la ochi, asteptand postasul.

In spatele caselor, parca in ciuda prafului de la sosea, de un verde lucitor, pomii fructiferi impodobiti cu daruri de primavara, cu daruri de vara, cu daruri de soare, atarnau cu bratele lor multe si greoaie spre tarana, din care cu mare minune au scos aromele pamantului, arome care au fost cocotate spre necazul copiilor, tocmai pe crengile la care ei nu ajungeau.

Asa ca nu e cu de mirare ca se aud glasuri vesele, exclamatii, sunete cristaline, voci senine, harjoneala in dreptul unui corcodus ale carui fructe incepuse sa se coaca. Corcodus care este atacat cu mare straduinta cu bete de cativa baietei si cateva fetite, corcodus care este nevoit sa-si lase fara voie poamele coapte si sanatoase, poame in palmele intinse ale acestor ingeri de sub corona sa.

Pe ulita o betoniera veche huruie la cativa metri mai incolo de matusa Maria, alaturi de o masina mica, masina nemaivazuta de catre aceasta. O umbra pogoara in lateral pe langa o cladire mare si patratoasa din caramida rosie, cladire care se construieste cu ferestre prea mari, cladire cu o usa ca o vagauna care inghite materiale, ce tot vin si nu se mai opresc. Sus cu o roata si o funie, unul tuciuriu de la natura sau de la soare striga la cel de jos:
- Baa… misca prostule, ca m-am copt de tot.

Cel de jos, toropit si el de caldura soarelui, tarsindu-si picioarele pline de var, striga si el la randul lui:
- Ce, ba… crezi ca esti cartof ca sa te coci? Nu vezi ca esti prost?! Stai ca… acum pun galeata.

Trecutul in prezent, prin case din chirpici, case cu acoperisuri din sindrila innegrita si incovoiata de vreme. Prezentul prin case acoperite cu tabla si fara prispe, case mult mai inalte. Apoi viitorul care vine, viitor cu constructii patratoase.

O constructie se ridica si pe ulita satului, constructie ridicata de un “tovaras”. Este o casa din caramida gaurita, casa cu fatada la fel de patratoasa si de neinteles, respectiv de o uratenie bine comentata de cucoanele ulitei, cucoane care stateau adunate la o intersectie de garduri, de vecinatati, cucoane care se cruceau si care mai de care faceau diferite presupuneri.

Rata veche care trosnea, zvacnea, se oprea, cu soferul plin de unsoare si cu o sapca ponosita in cap, rata care lasa in urma o dara de fum negru si inecacios, fum amestecat si cu un fuior de praf, reprezenta un eveniment mare atat la plecarea ei, cat si la intorcerea ei de la oras. Ea, rata, reprezenta mijlocul de a “iesi in oras”. Tot ea reprezenta si mijloc de transportat papornite, cate un sac cu stiuleti de porumb, custi cu gaini sau custi cu porumbei. Puteai sa mai zaresti cate un cos cu cativa ciorchini de struguri, struguri care cateodata alunecau si erau striviti sub greutatea bucatii de carne de porc sau de slanina afumata, toate acestea puse in graba in cate un cos mic si zdrentuit. Deasupra mai trona si o bucata de branza infasurata in ziar, branza care lasa zerul sa se scurga peste celelate delicatese, toate acestea in zdrucinaturile ratei.

Rata era evenimentul diminetilor de vara torida cand mama, bunica, cumnatul sau neamurile altora din sat se duceau la oras sa duca de mancare celui care, fara sa stie, deprindea manuirea cuvantului si scrisului, deprindere pentru a impune marea “civilizatie” comunista.

Deprinderi din care invatai minimul, respectiv cum sa distribui, cum sa imparti, cum sa dai sau sa iei, sa iei libertatea gandirii, libertatea miscarii, libertatea si meritul de a avea sau nu anumite drepturi, sau sa distrugi elementele “retrograde”.

Satul oferea si distractii pentru tineri, distractii de 23 August, de 1 Mai sau de sarbatorile tovarasilor. La caminul cultural se punea drapelul rosu, camin unde tantos supraveghea operatia secretarul de partid sau de U.T.C. Inautru era pusa o masa lunga, masa acoperita tot cu o panza rosie, masa pe care un manunchi de flori atarnau aproape trecute intr-un borcan.

Totul era pregatit pentru venirea serii. Toate acestea erau pregatite pentru cand tinerii de frunte ai satului vor tine “discursuri”, respectiv vor etala succesele, cat la hectar, cate oua, cati stiuleti, inchiderea scolii pentru a uda cu cana la camp, fruntasul sau brigadierul cutare a realizat atat peste plan, recalcitrantul care nu vrea sa sape pe camp sau sa intre in colectiva, domnul secretar cu realizarile etc.

Uf, viata, oare totul a fost adevarat?
Si parca in ciuda, toate acestea erau supravegheate de javra caminului cultural, un caine consteliv, caine caruia ii curgeau balele, caine lihnit de foame, caine care statea dea curmezisul si in dreptul usii de la intrare.

Dupa discursuri si indemnuri la depasiri de plan, cu mare fason era instalat un picup sau magnetofon vechi, instrument din care printr-un difuzor la fel de vechi, cu membrana sparta, scrasnind si deformand sunete, se perindau cantaretii potriviti ai epocii, cu melodii privind pe iubitul conducator, partidul iubit, realizarile marete si… mai bine nu ar fi fost.
Pe langa pereti, fete si baieti se uitau unii la altii, nauci de muzica haraitoare si oracaitoare, nefiind indemnati la dans. La un colt, “pe fereala”, unii trageau dintr-o sticla cu votca marca “Saniuta”, produsul cel mai rafinat al epocii, care se gasea numai pe sub mana, singurul produs ramas pe piata noii civilizatii si culturi.

Unul care “era pe bune” cu secretarul, a purces la a destupa o sticla de tuica de prune, tuica cu al carei miros pur si simplu a infestat spatiul si aerul, miros care s-a combinat cu aerul incins si umed, aer cu miros intepator de transpiratie. De-a lungul perioadei “civilizatiei” rosii, din lipsa celor necesare igienei corporale, organul numit nas isi pierduse din calitatile sale naturale de a mai simtii astfel de duhori.

Dupa lasarea intunericului, secretarul se retragea cu “potentatii locali” sa sarbatoreaca special aniversarea. Cei cu “sania” in nas, mai curajosi, schimbau discul sau banda si se auzea un sunet care are numai ritm, dar nu si inteles. Incep scalambalelile conform muzicii, conform cu ce stie fiecare, pe unde a vazut sau auzit, in ritm, in afara, pe langa sau paralel, precum era si epoca.

Seara tarziu, cativa ramasi sub becul chior din fata caminului cultural, cu sticla in mana, tinandu-se unul de altul, cu pantofii scalciti si uscati, bateau colbul ulitei racnind de mama focului. Bateau o hora imaginara, hora venita din adanc, hora din instict, hora din trecut, hora din gena, hora care nu se poate uita.

Era o incapere de camin cultural rosu, cu banci simple de-a lungul peretilor. Incapere care peste noapte ramanea pustie, dar permanent supravegheata de ochiul ager al celui mai mare tovaras al tarii, din tabloul din perete. Ochi ce iti crea senzatia ca acesta, din semiintuneric, se prelungeste pana la fata de masa rosie, fata de masa prea rosie, chiar sangerie la acel ceas tarziu de noapte. Se contopeau in intunericul salii. O raza galbuie a aceluiasi bec chior se furisa prin geamul prafuit si crapat, spre ochiul tabloului si al fetei de mese sangerii.

Sa nu uitam o astfel de istorie si invatatura de minte sa ne fie. (Viorel Muha)