BANI PENTRU CASE "Du-ma acasa mai tramvai!"...

In toamna anului 1938, intr-un Bucuresti revitalizat, aflat la o rascruce a istoriei - cu o fata care radea, caci societatea romaneasca era strabatuta dominant de o miscare dinamica: o cursa spre schimbari pozitive si dezvoltare; si cu o fata care plangea, fiindca razboiul parea inevitabil – un functionar marunt al Bancii Nationale, din structura administratiei, batea timid la usa presedintelui comisiei de creditare. Venea cu o cerere. Voia un imprumut, ca sa-si construiasca o casa.

Pana aici nimic deosebit. Tot mai multi salariati ai Bancii Nationale solicitau si primeau credite. Pentru case. Numai ca maruntul functionar administrativ voia un credit mare. El cerea bani multi, motivand ca intentioneaza sa-si faca o casa impunatoare, undeva in centru.

Presedintele comisiei i-a primit cererea fara comentarii. Dupa ce insa a analizat de cateva ori, comparativ, valoarea imprumutului cerut si veniturile salariatului, care nu aveau cum sa acopere creditul, a pus mana pe telefon si i-a solicitat o audienta guvernatorului. Banca Nationala a Romaniei era condusa atunci de Mitita Constantinescu, o personalitate de prim rang: avocat stralucit, specialist de renume in drept financiar, cu o experienta colosala acumulata pe un traseu profesional extrem de complex. Mitita Constantinescu a oprit cererea si, in ziua urmatoare, a invitat-o la BNR pe sotia celui ce aspira la o casa scumpa. A intrebat-o direct daca isi da seama in ce poveste complicata vrea sa intre sotul ei si daca... nu cumva a luat-o razna. Femeia i-a raspuns, sigura pe ea, ca sotul ei e sanatos si ca „stie el ce face“.

De indata ce audienta a luat sfarsit, guvernatorul si-a chemat subalternul. Cu cererea in mana, l-a intrebat mustrator: „Cum o sa platesti?“... Functionarul, zambind amar, i-a spus: „Vine razboiul. O sa avem o inflatie cum n-a mai vazut Romania. O rata lunara la casa asta va fi cat pretul unui pachet de tigari“... A urmat un moment de tacere, spart apoi de un tunet. Mitita Constantinescu si-a chemat colaboratorii apropiati, continuand sa tune: „Luati cererea, aprobati-i imprumutul, dati-i cat vrea el si de maine sa-l mutati, de-acolo, de la serviciul administrativ, in directia de credite a Bancii Nationale“.

...Amintiri. Ele traiesc, in timp, transmise din generatie in generatie. Povestea functionarului de la administrativ, care visa la o casa boiereasca, are un suport solid in realitatea acelor vremuri de dinainte de razboi, cand luase avant in Romania constructia de locuinte private.

De unde banii? Din credite. Bancile dadeau imprumuturi, individuale ori colective, pe intreprinderi, pe institutii, si oamenii isi construiau case. Priviti, in Bucuresti, de-o parte si de alta a Caii Grivita. Si astazi mai sunt in picioare, in buna stare, casele construite pentru ceferisti in anii interbelici. Priviti si casele vechi din alte cartiere. Era semnul unei societati in dezvoltare. Era bucuria omului simplu, functionar, muncitor, de a-si face propria-i casa. Surprinsa si intr-un cantec la moda: ,,Du-ma acasa mai tramvai/Du-ma, du-ma, ce mai stai/Du-ma la casuta mea/Cu portita si cismea“. Apareau case noi si in mahalale, liniile de tramvai ajungeau pana acolo, impreuna cu lumina electrica, cu apa curenta si cu alte dovezi de civilizatie. Cel dintai avantaj al creditului ipotecar, in dezvoltare atunci, era acela ca o banca nu imprumuta de doua ori: mai intai pe antreprenor, care sa faca locuinte si sa le scoata in vanzare, stabilind preturi dupa bunul lui plac; apoi pe cei ce voiau sa cumpere aceste locuinte. Creditul ipotecar simplifica fluxul. Banca dadea un singur imprumut, in contul cumparatorului, pe 20, pe 25 sau pe 30 de ani; banii, insa, ii primea antreprenorul, care inalta casa sub supravegherea generala a bancii: de la proiect si materiale pana la calitate si pret. Ambii castigand: cumparatorul se alegea cu casa, antreprenorul avea front de lucru si locuri de munca. Totodata, castiga si societatea, fiindca se imbogatea fondul locativ si crestea PIB-ul.

Adrian Vasilescu