Pe 29 noiembrie 1947, abia creata Organizatie a Natiunilor Unite a
decis impartirea in doua a tinutului Palestinei pentru ca doua noi
state, unul evreu si altul arab, sa se nasca. Evreii au acceptat
impartirea, arabii nu. Cu o zi inainte de expirarea mandatului
britanic asupra Palestinei, pe 14 mai 1948, David Ben Gurion a citit
Declaratia de Independenta a statului Israel intr-o sala a muzeului din
Tel Aviv dominata de portretul lui Herzl, in cadrul unei ceremonii al
carei secret s-a pastrat pana cu o jumatate de ora inainte de incepere
(invitatiile fusesera distribuite personal, prin curieri, in acea
dimineata, si cuprindeau, expres, dorinta organizatorilor ca invitatul
sa pastreze discretia asupra evenimentului).
Inca
nenascut, Israelul avea multi dusmani. La cateva ore dupa ceremonie,
cateva state ale lumii au recunoscut statul Israel. Inainte de toate,
bineinteles, Statele Unite.
In aceeasi zi au urmat alte cateva, nu multe.
Printre acestea, spre onoarea ei, si Romania.
URSS va recunoaste Israelul cateva zile mai tarziu. A doua zi dupa
proclamarea statului Israel, armatele a cinci tari arabe ii invadeaza
teritoriul. De atunci, din prima sa zi de existenta, si pana astazi,
nimic nu a fost mai important pentru statul Israel decat propria
securitate.
In toti acesti ani, secunda de secunda, miza a fost
maxima: nimic mai putin decat propria existenta. In lumea postbelica,
nu cred ca exista o alta tara care sa-si fi petrecut primii 60 de ani
de existenta luptand atat de crancen pentru propria fiintare. Si lupta
este departe de a se fi terminat.
Asezat intr-un spatiu
desertic, lipsit de resurse naturale, strivit intre un colos arab care
il uraste furibund si o mare, Israelul este una dintre cele mai
impunatoare lectii de istorie pentru oricine tocmai pentru ca, in acest
context geopolitic, a devenit o democratie prospera si o importanta
putere a lumii.
Intr-o carte celebra, Hegel spune ca istoria se
poate gandi in trei feluri, fiecare dintre acestea corespunzand, de
fapt, unui palier de intelegere a lumii. Primul, numit de el „istoria
nemijlocita“, cuprinde faptele inaintasilor nostri, evenimentele
istorice asa cum au fost ele sau, mai bine zis, asa cum stim noi ca au
fost ele.
Al doilea, „istoria reflectata“, cuprinde
identificarea spiritului unui anume timp sau al unui anume popor si
interpretarea faptelor si a evenimentelor „istoriei nemijlocite“ prin
prisma acestuia. In fine, al treilea, „istoria filozofica“, foloseste
arsenalul de date al „istoriei nemijlocite“ si al celei „reflectate“
pentru a tinti cel mai sus: identificarea sensului de dezvoltare al
istoriei, gasirea ratiunii sale fundamentale, a sensului ei.
Pe
fiecare dintre aceste trei paliere, istoria Israelului, desi scurta,
este bogata pana la luxurianta si pilduitoare. Dar, mai ales, este o
istorie eroica si victorioasa, caci este plina de evenimente uimitoare,
de spirit si de sensuri. Istoria Israelului este, la randul ei, doar o
parte a istoriei unui popor fundamental, care a dat lumii ,,Cartea
Cartilor’’ si, ca si cum asta nu ar fi fost de-ajuns, un sir
interminabil de talente coplesitoare si de minti admirabile.
Cred
ca a fi astazi alaturi de Israel este, inainte de toate, o datorie
morala cu mult mai puternica decat orice calcul economic sau orice
logica strategica.
Iar o intreaga civilizatie nascuta din
binefacerile ,,Cartii’’ ar trebui sa isi jure, parafrazand pe evreii
exilati dupa cucerirea babiloniana a Ierusalimului din 586: „De te vom
uita, Israel...“