Ce e vesel (daca n-ar fi uneori sfasietor de trist) in campania electorala la alegerile locale e amplitudinea covarsitoare a proiectelor. De la fantezii absolute (cum ar fi promisiunea unui prezumtiv primar de comuna transilvana, care se angajeaza sa construiasca metrou intre satele componente ale mandrei sale localitati) pana la expresia idealizata, dar nu imposibila, a unor dorinte atat de omenesti (case pentru tineri, locuri de munca chiar bine platite, asfalt, curent electric, apa si canalizare, cladiri civilizate pentru scoli, sau visul unui W.C. public pentru vreun orasel botezat cu entuziasm municipiu), lantul promisiunilor candidatilor cuprinde aproape tot ce poate fi cuprins, mai putin, adesea, bagatela identificarii resurselor cu care promisiunile cu pricina pot fi realizate. Imbucurator e faptul ca partidele mai serioase si candidatii mai cu capul pe umeri isi croiesc programele incluzand dimensiunile economice inevitabile in orice proiect.
Fata de debutul jocului politic democratic cand, cu mai bine de un deceniu in urma, erau utilizate exclusiv epitetele si se miza doar pe reactiile afective, inventandu-se de zor dusmani de clasa, acum se mai folosesc si cifrele si, treziti de un electorat care nu mai inghite gogosi, participantii la competitia electorala incep sa realizeze ca nu se mai pune problema sa salveze tara, ci doar aceea mai simpla sa n-o distruga. Deci, primul pas a fost facut si, exceptand zone mai izolate si candidati care-si exercita dreptul democratic de a bate campii, e de remarcat faptul ca programele electorale au o dimensiune economica determinanta. Pentru cei mai multi dintre candidati, mai ales pentru cei care vor fi alesi, totusi, fie si numai pentru ca au carisma, trebuie facut si al doilea pas, anume acela de a identifica si resursele cu care programele cu pricina pot fi indeplinite. Abia apoi, domniile lor vor ajunge sa parcurga cel de-al treilea si decisiv pas, adica sa gandeasca de-a-ndoaselea fata de cum gandesc acum, respectiv sa identifice resursele, in primul rand tocmai pe acelea ignorate de predecesorii sau concurentii lor, apoi sa croiasca programe care, valorificand aceste resurse, vor asigura sursele financiare pentru indeplinirea inevitabilelor dorinte ale cetatenilor.
Multe lucruri sunt bune si frumoase cand le spui sau le auzi, multe sunt utile, necesare, rationale. Intrebarea carcotasului „Dar cu ce?“ e singura pe care, in fata unui electorat minim maturizat, nici un candidat n-o poate evita. „Dar cu ce, cu ce parale adica, se pot realiza promisiunile matale, domnule candidat?“ – are voie sa intrebe alegatorul si e, de buna seama, dator sa raspunda candidatul. Desigur, un primar, un presedinte de consiliu judetean sau un consilier nu trebuie sa fie neaparat economist (ar fi plictisitor si chiar riscant sa avem in administratia locala doar economisti, in parlament doar avocati si in guvern doar negustori, cum spera unii), dar el trebuie sa fie un bun manager, respectiv un bun cetatean, informat si echilibrat, in stare sa invete si sa utilizeze consilierea specialistilor, trebuie sa poata face parte sau sa constituie si sa coordoneze o echipa performanta care sa-i furnizeze raspunsuri realiste la intrebarea deloc suprarealista „Dar cu ce?“.
Cam asa stau lucrurile la alegerile locale pentru care actuala campanie electorala e plina de farmec, de umor involuntar dar si de invataminte, vestea buna fiind ca nu vom avea un soc prea mare la toamna cand, la alegeri generale participand, vom baga de seama ca si domnii care vor sa devina senatori, deputati si mai apoi ministri se vor intalni cu nevinovatia intrebarii „Dar cu ce?“. Domniile voastre, domnilor cititori, alegeti pe cine va place desigur, dar bagati-i in seama daca nu pe cei care cunosc raspunsul, macar pe cei care nu se mira de intrebare.
Prof. Constantin Dumitru - Redactor Sef Top Business, Bucuresti