ROMÂNIA, LA EXTREME

Eterna si fascinanta Romanie. Rupta in dos, cu burta supta de foame, se plimba intr-un Audi Q7 si-si numara terenurile. Oameni bogati si oameni saraci. Aici unu-si intinde caviarul pe feliuta, dincolo altul taie mamaliga cu ata. Aici copiii fac masaj de la 4 ani,  „sa se dezvolte armonios“, dincolo cara cu spatele sacii de fier vechi, ca sa aiba malai pentru mamaliga. Aceeasi tara. Acelasi aer. Plamani diferiti. Iata un reportaj din care veti putea vedea Romania la extreme.

OM SARAC ...
„Uitam si sa vorbim!“
STATORNICI ? Desi le este greu, oamenii nu vor sa paraseasca satul
Satul Gherdeal. O mana de sasi si de romani aruncati pe coclauri. Uitati de lume, oamenii nu au parte nici macar de o paine proaspata. Cei 12 locuitori ai satului au trecut de mult de varsta tineretii. S-au obisnuit insa sa traiasca de cand se stiu la fel: fara apa calda, fara gaze, doar cu o mancare saracacioasa facuta pe plita si cu o bruma de caldura din valvataia rumegusului. Nu au farmacie, nici magazin alimentar, iar apa o iau de la singura fantana aflata in drum. Doctorul nu a venit niciodata in satul lor, iar preotul, doar la vreo „urgenta“, cum spun ei: moartea vreunui vecin.

Sa tot fie cinci ani de cand tanti Ecaterina nu a mai coborat in vale. Cei patru kilometri ce despart satul sau de comuna, pe care altadata ii strabatea linistita, de parca drumul nu s-ar fi incolacit, ca si acum, prin hartoape si namoale, au inceput sa i se para „lungi“, cat o zi de post. Femeia are 83 de ani. Rade stirb cand spune cate treburi ii stau in carca, vorbeste repezit si nici o clipa nu lasa sapa din mana. Locuieste cu fiul sau, de vreo 60 de ani si el, parasit de sotie si uitat de copii. Daca n-ar avea bruma aceea de pamant pe care a inghesuit cateva fire de zarzavat, vaca si pasarile, ar zice ca-i saraca lipita. Dar asa, desi casa abia mai sta in picioare, iar carne nu a mai mancat de luni bune, ii e frica de Dumnezeu si de mania Lui daca ar zice ca vrea mai mult. Fara apa calda, fara aragaz, fara caldura de la vreo centrala. Asa s-a obisnuit sa traiasca, iar in lipsa plitei pe care coace painea si a ciorbei de salata nici ca ar concepe alt trai. Inalta si uscativa cum e, cu ochii albastri si parul in suvite gri, abia daca mai poate tari sapa pana spre casa, asa de slaba si de bolnava este.

CARTOFI COPTI SI DUMNEZEU. „Suntem ai nimanui aici“, incepe a vorbi cu mai multa indrazneala vecina sa, tanti Maria. Cu mana dreapta sprijinita de bastonul de plastic luat de la oras, femeia incepe sa ne arate cele doua capre pe care le are, ba si locul in care tine cartofii si ceapa, mai un sopron unde a asezat minutios lemn cu lemn pentru soba cu plita din casa, pe toate ingramadite in curtea lunga si ingusta. Tanti Maria a trecut in cel de-al 71-lea an de viata. „Ce vremuri am trait io!“, incepe sa povesteasca femeia, si privirea scruteaza dealurile inverzite dimprejur, cand mai blande, cand mai abrupte. „Aveam cuptor de paine aici, pe ulita. Cand brutarul o cocea mirosea peste tot. Duminica ne adunam in centrul satului, la hora, si noi, romanii, si sasii de aici ne aveam ca fratii“, rememoreaza tanti Maria franturi din trecut. In camaruta joasa in care locuieste miroase a cartofi copti, hrana pe acea zi a femeii. In prag de sarbatori, tanti Maria a asezat pe rama icoanelor care-i impodobesc peretii stergare cusute pe itamina. Pe masa a ingramadit cateva farfurii si castroane de lut, iar in ferestre a pus straturi-straturi de ardei si de rosii, ca de-ndata ce capata radacini zdravene sa le planteze in curte.

PROVIZII PENTRU DOUA LUNI. Satul Gherdeal alaturi de Somart formeaza comuna sibiana Bruiu. Drumurile gaurite, lipsa apei curente, a gazelor, dar mai ales a locurilor de munca i-au pus la grea incercare pe oamenii care au hotarat in cele din urma sa ramana statornici locului natal. „Mai mult de jumatate dintre locuitorii comunei Bruiu au plecat in strainatate, la munca. Angajati sunt cei care lucreaza la primarie, la magazine si la scoala. In rest, toti ceilalti traiesc din laptele si branza pe care le vand. Daca litrul de lapte este dat cu 6.000 de lei vechi, imaginati-va cat pot fi de necajiti“, spune primarul comunei, Cernea Mircea. Ridica din umeri cand este intrebat ce a realizat din bugetul local. „Vrem sa bagam apa“, spune el peltic, cu ochii in biroul din lemn frumos lustruit. „Din 120, cati locuitori erau in sat inainte de Revolutie, au mai ramas acum vreo 12, 13. Vara ce se mai aduna, sa tot fie 25 de oameni, in rest, gherdalenii o duc, poate, cel mai greu de prin imprejurari“, spune primarul. Sa mai fi ramas vreo 5 sasi in sat, restul sunt romani. Valentina Faur numara al cincilea an de cand pune piciorul in „vagauna“ asta, dupa cum numeste satul femeia. Casa i-a ramas de la proprietarii sasi stabiliti in America. Si nu-i vara pana-n toamna in care tanti Valentina sa nu isi adune calabalacul, provizii serioase de zahar, ulei, peste, faina si malai si sa nu o porneasca impreuna cu barbatul sau catre „liniste si pustietate“. De un an, vecinii lor, secerati de boala si de batranete, i-au parasit. „Daca nu ne-am avea unul pe celalalt, am uita si sa mai vorbim“, rade femeia in timp ce atarna cele cateva rufe pe care le-a spalat in albia de lemn. „Se intampla din ce in ce mai des sa ramanem fara curent, dar suntem dotati cu lumanari si lanterne. Mai greu e cu frigiderul, ca, daca nu-i curent, ni se strica proviziile, iar noua tre’ sa ne ajunga cam doua luni, ca numai atunci coboram pentru a lua altele“, completeaza barbatul femeii.

DORINTE. In satul Gherdeal, caselor falnice de odinioara, cu muscate in ferestre si perdele cusute cu ata colorata, le-a cazut tencuiala, geamurile au fost sparte ba de hoti, ba de ploi si de vijelii. Chiar si-asa, „proprietarii nu vor sa vanda, desi casele sunt in paragina acum. Doar un investitor din Sibiu, care a reusit sa cumpere cladirea unde au fost scoala, caminul cultural si casa parohiala. Vrea sa le transforme intr-o pensiune, pentru a atrage turistii“, explica primarul comunei. Nea Iacob traieste in satul Gherdeal de 81 de ani. Si nu ar da locul asta pentru nimic in lume. „Am baiatul la Fagaras, in Brasov, dar nici mort nu m-as duce sa stau cu el“, spune el hotarat. Neputinta l-a determinat sa renunte la vaca si la calul de care avea grija, iar acum, daca fiul se milostiveste sa-i aduca de la oras cate ceva, iar vecinul o sticla cu lapte, are cu ce se hrani, daca nu, „rabd, ce sa fac. Ne mai aduce Andrei, un baiet tanar, care vine mai des de la Bruiu, paine si ce-l mai rugam noi. Io ii zic sa imi aduca mai multe paini, le pun in frigider si manc de-acolo chiar si doua saptamani“, spune barbatul. De vreo sapte ani nu a mai pus piciorul pe alt pamant decat cel al Gherdealului, iar daca se intampla ca boala sa-i dea tarcoale, „beau ceiuri din ierburi de-astea pentru caldura sau gat. Ca la dispensar, la Bruiu, degeaba mergi. Iti da o reteta ca sa te duci cu ea la Agnita. Bati drumul aiurea. Aici poti sa mori, ca nici popa nu mai vine prin sat“, isi varsa amarul omul. Tanti Maria, din cauza unui picior beteag, nu a mai putut strabate ca acum cativa ani drumurile bolovanoase pana in satul alaturat, Torcla, pentru a putea ajunge in casa Domnului. Mult viseaza sa mai poata participa, „macar o data inainte sa mor“, la slujba de Inviere, insa preotul arareori mai calca prin satul lor, „poate la vreo inmormantare sau cine stie, inainte de sarbatori, ca sa ne spovedeasca si sa ne impartaseasca“.

DOAR O AMINTIRE. In satul Gherdeal, oamenii isi pun pe masa o bucata de paine cu miros de mucegai, taie o ceapa si fac cruce, multumiti ca Dumnezeu le-a mai ingaduit inca o zi. Din toamna pana acum, clopotul a batut in satul lor de cinci ori, de fiecare data cand li s-a mai prapadit vreun consatean. Casele inalte, cu porti ca de cetate, sunt doar umbra a ceea ce satul lor a fost odinioara. Acum, cine are o vaca pe batatura sau vreun cal rapciugos se poate numi om instarit. Ceilalti se multumesc ca hotii nu au ce sa le mai ia de pe batatura. „Am auzit in iarna cum a reusit un tigan sa fure un porc de pe batatura vecinului meu: cica ar fi adus cateva paini, le-ar fi udat cu bautura si le-ar fi dat porcului. Ametit, animalul nu ar mai fi scos nici un sunet“, spune amuzat nea Tanase. Ca o fi legenda sau adevarul adevarat, nimeni nu mai sta sa cugete. Cert este ca in satul Gherdea doar o minune ar putea sa mai scoata saracia aciuata de ani buni prin gospodariile oamenilor. Cu trecerea timpului, satenii au ajuns sa se bucure de linistea locului, de o paine proaspata, de o friptura la zi de sarbatoare, de vreun om care le calca pragul…

SUPARARE
In sat, o singura femeie are autoturism. Degeaba insa. Bunatate de masina sta bine mersi parcata in comuna Bruiu, iar femeia tot pe jos urca drumul dusmanos pana acasa, caci Dacia ei s-a dovedit a fi neputincioasa hartoapelor si craterelor sapate in ulita de tractoarele ce vin de nenumarate ori pe zi pentru a cara carbuni. „Ni se zdruncina si creierii cand le auzi“, se vaita Zoita, femeie in putere, chitita pe treaba. Si-a cumparat casa acum cinci ani si planurile pentru imbunatatirea ei sunt deja facute: la vara ar vrea sa puna gresie, faianta, termopane, dar ce folos atata vreme cat nu are cum sa le trasporte pana in deal, la locuinta sa?

OM BOGAT...
Orasul de la sat
LA BUTOANE ? Aparatura electrica face toata treaba pentru localnici
Ca sa locuiesti in comuna Cristian din judetul Sibiu e musai sa fii gospodar si in pas cu „moda“ la tot ce-i nou si modern. Asa ca nu-i de mirare ca oriunde ai intoarce capul vezi ba o benzinarie, ba farmacie si cabinete medicale particulare, coafor, brutarie, gradinita particulara, pensiuni si hoteluri, service-uri auto, ateliere de tot soiul. „Nu ne lipseste nimic“, spun satenii, mandri nevoie mare de frumusete de comuna in care locuiesc, dotata cu tot ce poate visa un om. „Ba avem atata aparatura in casa, ca am ajuns sa ne folosim mainile cat sa apasam pe butoane.“

In trecut, de-a lungul drumului prafuit si bolovanos, casele se intindeau cuminti, aliniate, cu hornurile fumegand a saracie. Acum, de-ndata ce intri in localitate, te intampina drumul lin, asfaltat, casele semete, viu colorate, dar mai ales puzderia de firme si societati comerciale care au impanzit micul „oras“. Sa tot fie 40 la numar: ba de mase plastice, betoane, service auto si firma de taximetrie, ateliere mecanice, carmangerie, brutarie, ferme agricole si zootehnice, firma de termopane si, „daca m-as gandi, tot as mai gasi“, spune primarul mandru. „Oamenii de aici nu duc lipsa de nimic“, zice raspicat edilul. Si tindem sa-l credem, caci in casele oamenilor de vreo trei-patru ani curge apa calda, ba si caldura apare, doar la o invartire de buton. Satenii nu s-au codit atunci cand a fost vorba sa-si traga conducte cu gaz si mult s-au bucurat cand pe batatura lor au inceput sa apara masinile automate de spalat, cuptoarele cu microunde sau robotii de facut paine sau taitei.

CU DEGETUL PE BUTON. Tanti Marioara are 57 de ani. Mult timp nu a stiut ce-i acela filtru de cafea si nici prajitor de paine. De ceva vreme insa, odata cu dezvoltarea comunei, au sosit si in casa sa primele semne ale bunastarii: cum simte boare de frig, cum porneste centrala termica, iar ca sa nu se mai oboseasca, de-ndata baga in priza masinaria care ii feliaza mezelurile sau painea. Pentru majoritatea locuitorilor comunei, nimic din noua tehnologie nu pare sa mai aiba secrete. „Suntem boieri, dar ne si costa“, rade femeia. „Numai pe luna trecuta am platit gazul 6 milioane, la curent mi-au venit 2 milioane, ca deh, aproape ca nici nu mai imi folosesc mainile in bucatarie, am aparate pentru aproape orice vreau sa fac. Si nu stiu cate televizoare. Iar pentru nepoti au pus copiii astia ai mei calculator cu internet“, povesteste tanti Marioara, in timp ce priveste cu un ochi la nepotul care se chinuieste sa urce pe unul dintre toboganele din parcul comunei.

„SOARELE“ DIN CASA. De cum vii dinspre Sibiu, comuna Cristian isi arata casele stranse laolalta, colorate asemenea celor din turta dulce. Ici o casa galbena cu etaj, langa ea ba un hotel sau restaurant, dupa care o alta casa ce isi infatiseaza semeata acoperisul din tigla noua. La toate insa, aceleasi porti mari, inalte, ca niste fortarete, specifice sasilor. Treptat-treptat insa, cele neaose, construite dupa tipicul stravechi, incep sa se deosebeasca de cele proaspat aparute mai pe la marginea comunei, unde metrul patrat a sarit de 40 de euro, in conditiile in care in urma cu trei ani daca luai pe el 5 euro. Ce are Sureanu Gheorghe in gospodaria sa pare a fi unicat prin partea Cristianului. Omul, dupa ce mai bine de patru ani a trait pe meleaguri straine, in Germania, si-a adunat toti banii si si-a facut mandrete de casa, cu mobila masiva, sofisticata, si fantana arteziana in curte. Si asta nu-i tot. Cum treci pe langa curtea sa observi cum pe acoperisul rosu al casei sale straluceste in bataia soarelui un ditamai panoul din aluminiu. „In Germania am vazut ca este mult mai avantajos sa ai apa calda si caldura cu ajutorul panourilor solare“, ne explica omul, in vreme ce ne face turul casei. Cei 1.400 de euro pe care i-a dat pe sistemul solar par o nimica toata, pe langa „economiile pe care am reusit sa le fac“, spune barbatul.

ATRACTIA COMUNEI. Pasunile intinse si pline de flori, muntii ca o coroana pe fruntea Cristianului au facut ca satul sa devina o adevarata atractie pentru turisti. Unii dintre cei care nu au pregetat atunci cand a fost vorba sa puna de-o afacere au fost si cei din familia Cenan. Si daca proprietari de pensiuni mai sunt in comuna inca trei, iar de hotel doi, pensiunea familiei Cenan se deosebeste de celelalte prin caii de aici care pana acum doua saptamani faceau deliciul celor mici, dar si al adultilor care veneau pentru cursuri de calarie. „Toata vara aveam grupuri de copii care stateau la noi in regim de tabara, tocmai de dragul cailor. Veneau si din Germania, Franta. Numai ca majoritatea isi dorea doar sa se plimbe cu ei, nu sa invete sa calareasca, iar caii sunt de sport, au nevoie de antrenament“, spune Nicoleta, una din cele doua fiice ale familiei Cenan. Fosta sportiva, fata are acum grija de pensiune, dar si de cei doi cai si un ponei cati au mai ramas din cei opt pe care i-au avut. „Intretinerea unui cal este foarte costisitoare, asa ca am preferat sa mai vindem din ei, tocmai pentru a nu se irosi bunatate de cal. Poate cu timpul o sa ne reapucam de lectii de calarie“, povesteste Nicoleta. Si mangaie nostalgica coama neteda a armasarului.

PUSI PE AFACERI. Familia Cenan a venit in Cristian acum vreo patru ani. Aerul curat, privelistea verde si mai ales utilitatile care incepusera sa apara: apa curenta, gaz, canalizare, statia de epurare, toate i-au determinat sa ramana in comuna. Sentimentul ca a investi in comuna Cristian ar fi o afacere buna l-a incercat si Ingrid Her. Dupa mai bine de 10 ani petrecuti in Germania, dupa ce a studiat piata, femeia a inchiriat un vechi depozit de carbune si in mai putin de doi ani l-a transformat in singura gradinita privata din comuna. I-a pus termopane, a vopsit camerele in zeci de culori, a instalat patuturi rabatabile si de-ndata ce grupurile sanitare, moderne si cochete au fost gata, a si dat drumul „clubului pentru copii“, precum il numeste femeia. „Prima data cand am pus piciorul in acest loc a trebuit sa intru pe geam“, spune amuzata proaspata detinatoare a clubului. Andreas are 4 ani, ochi albastri si parul ravasit de la joaca pe care a avut-o cu mai mica sa colega, Denisa, de 3 ani. Este ora pranzului, iar pentru cei patru copii, cati numara clubul pana acum, paturile sunt deja pregatite pentru somn. „Am inceput acest proiect cu gandul de a ajuta mamicile care trebuie dupa doi ani sa se intoarca la lucru. Gradinita este destinata si segmentului de copii 2-3 ani, neacoperit de gradinitele de stat“, spune femeia. „De doua saptamani, de cand am deschis locul, au inceput sa vina pentru a sta dupa-amiezele pana la 6 seara si copiii care merg la gradinita de stat, tocmai pentru ca acasa nu au cu cine ramane“. La fel de intreprinzator a fost si proprietarul fabricii de imbuteliere a apei plate si mineralizate. Omul si-a cumparat utilajele din Germania si a reusit ca in prezent sa aiba sub conducere 35 de angajati, oameni din comuna, care nu stiu cum sa mai multumeasca ca au fost scapati de naveta sau de statul cu saptamanile prin locuri straine, departe de familie.
Oamenii din Cristian au sonerii la poarta, curtile pavate si inconjurate de flori. Iarba o tund cu masina de taiat, iar unii dintre ei, chiar si trecuti de prima tinerete, ajung sa comunice cu prietenii din strainatate, dar si cu cativa vecini prin messenger. Un singur lucru ii desparte pe cristieni de statutul de orasean: taxele si impozitele nu la fel de mari. Iar alte doua lucruri fac ca aceasta comuna sa fie unica: numerotarea strazilor cu cifre romane si zecile de cuiburi special amenajate pentru sutele de zburatoare care an de an se reintorc in locul in care se pare ca se simt acasa.

Ganduri mari
Comuna Cristian are 4.500 de locuitori si este situata la 12 km de Sibiu. Unul dintre planurile pe care le are primarul Ioan Seuchea este construirea unui campus agromontan de 25 ha pentru 300 de elevi. Aceasta va cuprinde 25 de sali de clasa, cantina, internat, un teren de sport, garsoniere pentru profesori, laboratoare si ateliere de lucru, ferma didactica, pensiuni de cate zece camere. Valoarea proiectului este de 11 milioane de euro. Un alt proiect pe care primarul l-a initiat a fost construirea de trei cartiere pentru tineri, cu 100 de case fiecare. Anul acesta, din colectarea taxelor si impozitelor au intrat in buzunarul Primariei 4.110.000.000 de lei.

MODEL OCCIDENTAL ? Cea mai prospera localitate din Satu Mare da luxul pe trainicie
Foieni – cei mai bogati dintre satmareni
La Foieni, Satu Mare, bogatia nu se masoara in masini scumpe sau vile fitoase. Oamenilor le place sa spuna ca averea le sta in sapa, dar e numai o figura de stil. Pamantul e lucrat in intregime in asociatii, cu utilaje moderne. Peste 250 de oameni din localitate muncesc la fabrica de mobila tapitata, iar un investitor francez, atras de rodnicia pamantului, viseaza ca la anul sa culeaga primele afine de Foieni.

VARSTA SARACIEI ? Boldenii au adunat in viata doar ani si nevoi
Bolda – satul azil
Batranii din cea mai saraca localitate satmareana traiesc la fel ca stramosii lor de acum 100 de ani. Daca n-ar fi curentul electric, ai zice ca timpul a prins intr-o bucla cele 80 de suflete risipite printre casele pustii. Cel mai tanar boldean are 64 de ani.

ZONA METROPOLITANA ? Bogatii rasar precum ciupercile dupa ploaie
Lupu-si schimba blana-n Vale
Despre omul bogat se zice ca e ca iepurele, sare unde vrea. Se mai zice ca bogatia il strica pe om, dar astea-s doar proverbe din batrani cand vine vorba sa traiesti bine, asa cum traiesc cei de la Valea Lupului. Aproape de Iasi, la o aruncatura de bat, legat ombilical de mama, lupul din vale se bucura de cea mai stufoasa blana.

IASI 2008 ? Saracia nu e un viciu, e un adevar
Glodenii Gandului, saraci lipiti pamantului
A fi sarac este adesea un mod de viata, in care unii sunt incatusati inca de la nastere. Glodenii Gandului, un toponim. Sintagma prabusirii, simtita pe viu, la fata locului. 30 de kilometri despart lumea „civilizata“ a Iasiului de satul oprit in timpul lui Stefan cel Mare. „Vai ce gloduri sunt aici, ca nici cu gandul nu te duce“, zicea domnul Moldovei, si asa i-a ramas: Glodenii Gandului. Saracia nu e un viciu, e un adevar.

ATRACTIE ? Zilnic, baieti si fete vin de la 25 de kilometri in acest sat sa invete condusul tractorului
Toate drumurile duc la Ilia
Aici nu sunt case opulente vopsite in roz sau verde si nici masini luxoase. Bogatia satului sta mai degraba in confortul pe care il ofera locuitorilor sai, care au apa curenta si canalizare, cablu tv si internet, un liceu, magazine de toate felurile si chiar un loc unde barbatii se pot distra sambata seara.

PUSTIU ? Departe de medic si de scoala, oamenii au parasit rand pe rand satul
Zi de paine, la Almasel
Daca te nasti departe de oras sau chiar de centrul de comuna, sansele tale de reusita in viata sunt mai mici. Asa stau lucrurile si cu Almasel, sat din comuna Zam, Hunedoara, unde cei 20 de locuitori isi cumpara paine numai joi si isi primesc vestile si pensia in aceeasi zi, o data pe luna.

BUDILA ? Satul unde saracia merge in dosul gol pe strada
„Visul meu este sa fiu servitoare“
Budila. Bodola. As vrea sa-l vad pe presedintele Basescu facand o baie de multime aici. Mi-as dori sa aiba curajul sa intre in casa unde copiii mici adorm plangand de foame, pentru ca sora cea mare nu mai are haine de pus pe foc, sa termine de fiert fasolea. As vrea sa-l aud pe presedintele tuturor romanilor vorbindu-le celor patru copii care stau singuri, ingramaditi intr-un pat, acoperiti de-o patura si de mizerie, cu o juma’ de paine in fata. Budila. Bodola. Si aici tot Romania e…

SANPETRU ? Daca ai cu ce, cu cine si de unde, poti!
„Saracu’ e nascut pentru asa ceva“
Budila e la 18 km de Brasov, inspre est. Sanpetru e la nord de Brasov, la 5 km distanta. Satele nu-s departe unul de celalalt. Geografic. In realitate, distanta e ca de la cer la pamant.

DUMBRAVITA ? Satul in care nu se mai cultiva decat vile
Copii de oras, la scoala de la tara
In urma cu cinci ani, Ministerul Invatamantului era pe cale sa inchida scoala din comuna timiseana Dumbravita. Unitatea de invatamant abia daca mai intrunea numarul de elevi necesar pentru doua clase cu predare simultana. Astazi, aceeasi scoala are doua cladiri, dotari care ar fi invidiate de multe scoli din oras, iar cei 280 de elevi stau la cursuri de dimineata pana seara, ba mai vin si in week-end.

BARNA ? Un colt de rai unde nici din agricultura nu mai poti sa traiesti
Aici banii sunt scumpi
In comuna Barna din judetul Timis, lucrurile parca merg anapoda. Oamenii, care au paduri si lanuri intinse si traiesc de cand se stiu din munca campului, saracesc pe zi ce trece, pentru ca, spun ei, „cei mari ne-au uitat“. Abia acum, in 2008, primaria a demarat lucrarile de asfaltare. Macar profesorii care vin sa predea in scoala din sat sa faca cei 16 km dinspre municipiul Lugoj pe drum lin, daca tot si-l platesc singuri.

Carmen Preotesoiu - Jurnalul National