Din pacate, cateodata, istoria Romaniei postcomuniste arata la fel de rau ca si istoria Romaniei comuniste. La 18 ani de la sangerosa Mineriada din 1990, justitia romana nu a reusit sa condamne vinovatii pentru atrocitatile si abuzurile petrecute in Bucuresti intre 13-15 iunie.
Dupa Revolutia din decembrie 1989, inca din luna ianuarie 1990, au aparut in Capitala si in alte orase mari din tara manifestari antiguvernamentale, ca urmare a deciziei Frontului Salavarii Nationale (FSN) de a se transforma in partid politic si a participa la competitia electorala, pe care avea sa o castige in 20 mai 1990, cand un fost comunist, Ion Iliescu, devine presedintele asa zisei Romanii libere de comunism. Ca sa nu mai amintim ca de atunci a mai fost ales de inca doua ori, servind ca presedinte al Romaniei timp de 12 ani.
Ce fel de revolutie este aceea in care invingatorii sunt omorati de invinsi, care continua sa ramana la putere, sa abuzeze de putere si sa inabuse orice reactie antiguvernamentala?
In noaptea de 12 spre 13 iunie, autoritatile au intervenit in forta pentru a imprastia demonstrantii (studenti, intelectuali, muncitori) aflati in Piata Universitatii, care incercau sa trezeasca restul polulatiei la realitatea instaurarii unui noi guvern dictatorial neocomunist. Desi actinunile demonstrantiilor au avut un caracter pasnic, fara violenta, ei au fost atacati, abuzati, maltratati.
Chemati de Iliescu, „sa apare democratia asa de greu cucerita si sa curme incercarile de forta ale acestor grupuri extremiste“, patru garnituri de tren pline cu minerii condusi de liderul sindical Miron Cozma au sosit in ziua urmatoare in Bucuresti.
Ceea ce urmeaza reprezinta un macel, in care oameni sunt batuti cu salbaticie, impuscati, legati in lanturi, omorati in bataie cu rangi, topoare, ciomege. Mitraliere, elicoptere, scutieri, armata, focuri de arma asupra populatiei, incendii, crime, jafuri, violuri, devastari, arestari arbitrare si fara mandat.
Sediile partidelor istorice si ale ziarului Romania Libera au fost devastate si mii de bucuresteni au fost batuti pentru simplul fapt ca aveau barba sau ochelari sau pentru ca pareau a fi studenti.
Oficial, numarul celor morti in acele zile este sase, dar neoficial numarul lor este de peste 100. In sprijinul acestei teorii este adusa descoperirea din Cimitirul Straulesti a 78 de morminte cu persoane neidentificate, ale caror fete erau arse cu acid, decedate in perioada 13-17 iunie 1990, dar si marturia unor medici care au ingrijit victimele ajunse la spitale.
Pe 15 iunie, miile de mineri au fost stransi la Romexpo, unde presedintele Ion Iliescu le-a multumit pentru „atitudinea de inalta constiinta civic“.
Evenimetele din 13-15 iunie 1990 au fost rezultatele incercarii unei lovituri de stat din partea lui Ion Iliescu si grupul sau. Violentele dezlantuite in Bucuresti au avut ca scop interzicerea presei independente, partidelor istorice PNTCD si PNL, lichidarea sau arestarea contestatarilor, stoparea oricarei opozitii fata de noul regim.
Este o durere cu care suntem condamnati sa traim indiferent de schimbarile politice, sociale sau economice care se produc de acum inainte. Suntem, de asemenea, condamnati sa traim cu frustrarile unei justitii incapabile, intentionat sau nu, de a face dreptate unor abuzuri atat de evidente, ale caror dosare se plimba, de aproape doua decenii, ca trenurile in gara, de la Procuratura la Sectia Parchetelor Militare la Magistratura si apoi inapoi pentru ca dosarele nu prezinta consistenta.
Chiar si asa, dupa toate progresele facute, fie ele tardive, taraganate sau incomplete, in vara anului trecut Curtea Constitutionala ia decizia ca civilii sa nu mai poata fi cercetati de Parchetele Militare, astfel ca dosarul este disjuns, iar partea care il priveste pe fostul presedinte Ion Iliescu ajunge pe masa altei sectii a Parchetului General, fiind si mai mult intarziata.
Cu doar o zi inainte de decizia Curtii, procurorul Dan Voinea dispunea inceperea urmaririi penale a lui Ion Iliescu, hotarare infirmata insa de procurorul general, Laura Codruta Kovesi, afirmand ca Voinea a incalcat legea.
Iar daca acest fapt n-ar fi fost de ajuns, in alegerile locale din acest an pentru primaria Capitalei, membrii partidului liberal, ale caror sedii au fost devastate din ordinul lui Iliescu si grupului sau in 1990, se asociaza astazi cu cei care atunci le-au fost calai, asupritori, maltratori.
Nu poti sa nu te gandesti cu dispret si indignare la ceea ce se intampla in realitatea politica cotidiana, care parca ca intr-un teatru al absurdului, nu face altceva decat sa- si bata joc de valorile morale umane.
Maria M. Iorga - Romanian Tribune