Imi pun aceasta intrebare provocandu-ma pe mine insumi la o mai atenta umblare si traire, in primul rand, dar si datorita faptului ca sunt prea intrigat de atitudinea unor asa zisi crestini romani din viata noastra, oameni si ei, insa oameni de la care astept mai mult - desi imi dau seama ca n-am de ce.
Am fost crescut cu frica de Dumnezeu insa si cu Dragoste de El. Mi s-a spus de mic ca pana si dracii cred in Dumnezeu si chiar se infioara, insa nu fac voia Lui, pe cand cel ce nu doar poarta frica de El ci IL iubeste cu adevarat din toata inima si din tot cugetul, acela traieste dupa voia Lui si este cu adevarat copilul Sau rascumparat si Mantuit. Am invatat, pe masura ce anii au trecut, care este diferenta dintre credinta si incredere deplina in El. In procesul de maturizare al credintei mele in Dumnezeu, din pacate, frica de El nu mi-a fost intotdeauna impletita cu o dragoste arzatoare pentru El ci uneori am fost cuprins de o atitudine delasatoare ce foarte usor ma putea duce cazut in necredinta. Partea fericita este ca in pofida apucaturilor mele firesti, duhul imi tanjea dupa El pana ce in cele din urma a castigat biruinta asupra firii. Asa ca acum caut sa traiesc mult mai atent si-mi fac fel si fel de analize a starii mele de sanatate spirituala pentru a-mi asigura bunul mers in viata.
Zilele acestea am fost coplesit din nou de o infrangere a duhului asupra poftelor lumesti, adica pofte care le are multa lume, pofte care sunt legate de ceea ce este vremelnic in aceasta lume. Vorbind direct, am fost coplesit de un sentiment rusinos ce m-a facut sa inteleg cat de rea era de fapt pofta de confort si lux, ce-mi soptea prea des in ultimele luni ca nu este de ajuns cat am pentru ca puteam sa am mai mult facand altceva decat a edita un ziar sau publicatii romanesti (atentie: romanesti !).
Ca sa fiu mai bine inteles dati-mi voie sa ma repet putin. In ultimele luni prea des ma gandeam ca toate problemele financiare sunt legate de activitatea mea printre romani (avand chiar un sentiment de autoizolare de lumea cu adevarat americana in care traim) ca acestia nu apreciaza munca altuia, si mai rau decat atat, imi parea rau uneori ca nu am lucrurile si posesiunile care altii cu aceeasi meserie le au datorita unei compensatii bune in alte anturaje decat cel ales de mine printre conationalii mei diasporeni. Ei bine, ieri am ajuns sa realizez inca odata ca de fapt am tot ce-mi trebuie si comparat cu milioane altii, sunt bogat, adica mai instarit decat prea multi altii, si am mai realizat faptul ca gandurile de nemultumire nu sunt de la Dumnezeu. Am realizat ca atitudinea unui credincios trebuie sa fie aceea de recunostinta necontenita: Multumindu-I Lui pentru fiecare lucru, oricand si in tot locul!
Cum am ajuns asa, dintr-odata, la aceasta concluzie? Foarte simplu si foarte rapid! Ni s-a intrerupt curentul in timpul furtunii si tornadoului ce a trecut prin Chicago. In momentele ce au urmat, de fapt cateva ore bune, la lumina unor lumanari am realizat cat de important este curentul la casa omului,... adica la casa ... la casa mea. Dar cat de importanta e insasi casa si acoperisul, ... si ... toata siguranta si adapostul pe care ni le ofera...
Eram in sufragerie impreuna cu fetitele si sotia care cautau sa fie preocupate cu altceva decat fulgerele alarmante, galagioase si parca nemaivazut de luminoase. Am cazut pe ganduri, iar apoi am adormit linistit in timp ce altii nu puteau face acelasi lucru. Abia dimineata cand m-am trezit mi-am dat seama mai bine de fapt ce inseamna adapostul unei locuinte si binecuvantarea unui camin, a unei familii pline de dragoste.
In invalmaseala evenimentelor ultimelor zile din Romania si Moldova, am cautat sa fiu la zi cu ce se intampla. Curiozitatea mea a dat curs unei colectii de articole, reportaje si imagini care de care mai triste. Fetele celor ce-si plangeau pierderile irecuperabile, nu doar materiale ci chiar si de vieti omenesti, mi-au muiat inima si mi-au lasat un sentiment groaznic din cauza faptului ca nu pot face nimic pentru ei.
Totusi, dimineata am realizat ca pot sa fac ceva. Atat timp cat am acoperis asupra capului, ba mai mult - am si o familie care ma intelege in ravna si dedicatia mea de comunicare prin ziar si chiar ma sprijineste, trebuie sa fiu super recunoscator lui Dumnezeu pentru harul acordat de a face ceea ce fac, de a publica un ziar in limba romana. Am realizat ca prin insasi articole ca acesta si cele ce urmeaza pe paginile urmatoare pot sa dau o mana de ajutor celor ce striga la Dumnezeu si nu stiu cine le va intinde o paine sau un cearceaf si o saltea curata. M-am plecat pe genunchi si am cerut ajutor! Mi-am dat seama inca odata ca mesajul este prea mare, prea important si mult prea acut pentru a-l scrie eu. I-am cerut lumina, clarviziune, cuvinte, dar si curaj pentru a spune lucrurilor pe nume. Ca intotdeauna, mi-A aratat din nou ca El este atotputernic si ca ceea ce Apostolul Pavel spunea poate fi real si pentru mine, adica „sa pot totul prin Hristos care ma intareste“. In cele ce-au urmat, consider ca El mi-a dat: imagini, articole, mesaje si apeluri care sa strige pentru cei ce nu pot tocmai aici in spatiul romanesc din America.
Dragii mei, nu am cuvinte sa descriu urgenta care o simt in inima pentru multimea de frati de neam si credinta, pentru crestinii slabiti de necaz in lacrimi plini de deznadejde.
Stiu ca v-ati saturat de apeluri si indemnuri de a da bani si a face donatii de haine sau mancare. Stiu ca nu mai aveti aceeasi disponibilitate ca acum cativa ani. Stiu si faptul ca vremurile sunt altele si dolarul nu mai este ce a fost si nici nu mai vine cum venea odata. Stiu ca nu mai aveti aceeasi putere si aceeasi dragoste pentru cei ce ni i-a harazit Dumnezeu ca neam. Unii mi-ati dovedit lucrul acesta chiar refuzand sa ne intelegeti apelul disperat de sprijin pentru a face ca ziarul sa supravietuiasca. Totusi, indraznesc sa va provoc la o simpla analiza: Poti fi crestin fara sa-ti iubesti aproapele?
Cat despre mine, eu si casa mea, am ales sa slujim Domnului, nu doar cu vorba ci cu fapta! Stiu ca nu se poate altfel. Stiu ca credinta fara fapte e moarta! Stiu ca nu pot fi crestin cu adevarat fara sa-mi iubesc aproapele!
Nu este suficient sa avem simpatie sau compasiune pentru cei in necaz. Suntem obligati - pentru ca ni se porunceste, sa iubim cu asa o dragoste ca Cea a Mantuitorului care S-A dat pe Sine la moarte pentru noi!
Nu vreau sa fac nici un fel de acuze nimanui prin ceea ce urmeaza, ci doresc ca acest articol sa nu fie nimic altceva decat descarcarea sufletului ca urmare a unor ganduri ce imi macina fiinta de cateva zile. Daca anumite persoane se regasesc asemanate cu cele din situatiile prezentate, s-ar putea sa nu fie deloc accidental. Identificarea situatiilor si circumstantelor este numai datorita faptului ca imi pasa de relatia si situatia actuala si imi doresc din toata inima ca lucrurile sa fie mai bine.
Vreau sa va provoc sa renuntati la individualismul si egoismul care v-a coplesit pe unii atat de tare incat nu vedeti mai departe de proiectele bisericii dumneavoastra! Vreau sa va sun din clopotelul acesta, Tribuna Romaneasca, si sa va spun ca ati ales o cale separatista care nu este dupa Voia lui Dumnezeu!
Ati ales, unii, sa nici nu mai raspundeti la telefon, sa nu raspundeti la mesaje indiferent cate sau cat de urgente ar fi ele. Ati ajuns sa nu va pese decat de cei din gruparea organizationala in care sunteti si va ziceti ca sunteti calauzitori de suflete. Fie cine o fi pe unde o fi si in ce necaz o fi, daca nu-i membru in aceeasi organizare, poate sa astepte pan’ la „sfantu-asteapta“!
Mi-e sila sa vad cum unora va prind atat de bine stirile rele despre altii - si parca cu cat mai rele cu atat mai bine. Va bucurati de fiecare picior rupt al fiecaruia care nu este una cu voi. Evanghelia Dragostei a ramas doar o teorie buna numai de predicat si nu de trait. De ce? Aceasta este credinta pe care ati primit-o? Aceasta este calea pe care v-a trasat-o Liderul Suprem, Invatatorul si Mantuitorul sufletelor noastre?
Stiti ca fiecare lacrima de durere lasa o pata pe inima celui in necaz, iar strigatul menit sa trezeasca iubire devine o acuzatie a necredintei noastre in fata intregului cer atunci cand avem ocazia sa facem un bine si nu-l facem?
Nu vorbesc de mii sau milioane de dolari varsati in conturi de ajutorare ci ma gandesc doar la cat de multi sunt cei ce cititi totusi aceste randuri si stiu ca daca fiecare vom pune doar o suta de dolari, impreuna vom putea face o mare diferenta - nu doar in fata celor ce ne vor intelege mai bine credinta ci in fata Celui ce ne-a spus sa nu obosim in facerea binelui!
Pe saraci, pe vaduve si orfani ii vom avea intotdeauna printre noi. Este adeverit ceea ce sta scris in Sfanta Scriptura chiar si prin cele intamplate in ultimele zile. Ma intreb insa cati vom realiza ca este mai bine sa dam decat sa primim?!
Pe paginile acestei editii veti citi mai multe despre ce s-a intamplat si ce inseamna pentru unii Blestemul Apelor. Veti putea alege sa faceti ce vreti apoi, sa va pese sau nu.
Cat despre mine, va marturisesc ca aleg sa lucrez cu Florin Pindic-Blaj si misiunea Micul Samaritean, care inca odata a raspuns prompt si plina de dragoste strigatului celui nevoias.
Ajuta-ne Doamne sa fim toti cu adevarat crestini, implinitori ai Voii si Poruncii Dragostei Tale!
Steven V. Bonica - Redactor Sef