Sunt invitat la dezbaterea aceasta, in salonul chic al unui hotel bucurestean exorbitant. Ca pret, nu ca servicii, fireste. Privesc masa larga a dezbaterii si citesc, pe „calareti“, numele celor asteptati: numai unul si unul. Oameni grei, importanti, cu opera si fapte la activ. Dupa firitiseli in dreapta si-n stanga (mereu e cate cineva care trebuie felicitat pentru ceva in asemenea imprejurari), distilarii de maniera si cafele, ne asezam in jurul mesei, la chemarea moderatorului. Se intampla ca in spatele catorva nume ilustre sa nu se aseze nimeni. Mi se explica, soptit, ca au confirmat participarea, dar... E de inteles. Nimanui nu-i trece prin minte sa pretinda unor asemenea personalitati sa se tina de cuvant. Nu ei isi fac agenda, ci insasi Istoria – si cine suntem noi sa ne punem cu Istoria? Incepe dezbaterea. Mai intai, va vorbi demnitarul-vedeta.
Am ajuns si noi, romanii, sa admitem unanim ca dezbaterea este benefica, indiferent de subiect, participanti si rezultate. Cand enumeram feluritele binefaceri pe care ni le-a adus democratia, ar trebui, mereu, adaugata dezbaterea. Dezbaterea a devenit o valoare in sine. Cred ca imi este imposibil sa numesc toate virtutile dezbaterii, dar pot insira aici cateva, suficiente pentru a o cultiva cu evlavios respect: dezbaterea face imposibila confruntarea fizica, dezbaterea difuzeaza frustrarile aflate sub presiune periculoasa in cazul celor mai multi dintre noi, dezbaterea implica pe toata lumea interesata, dezbaterea stimuleaza intelectual, dezbaterea este cea mai buna cale spre cea mai buna solutie (daca exista cu adevarat solutii), dezbaterea inseamna cunoastere etc. Numai acestea sa fie motivele si ar fi de-ajuns ca sa veneram dezbaterile. In plus, la noi, dezbaterea nu vine pe loc gol. Ai zice ca anii de dictatura (in care nu existau decat monologul oficial si sedinta unanim aprobatoare) si anii de isterie post-dictatoriala (in care fiecare tipa cat il tineau bojocii in legea lui) ar fi constituit o traditie antinomica dezbaterii. Dar nu e asa. Pentru ca, in paralel cu aceste nefericite forme, a existat mereu taclaua. Ea este fundamentul pe care se dezvolta, acum, cultura dezbaterii la romani. In fond, dezbaterea se distinge de tacla prin elemente conjuncturale (solemnitate organizatorica, tematici socotite serioase, pretiozitatea participantilor) si nu prin sens ori scop. Dar, gata cu speculatiile, sa urmarim dezbaterea!
Sigur ca, la noi, dezbaterea are trasaturi specifice. De pilda, la noi, dezbaterea asteapta dupa demnitarul-vedeta, dar demnitarul-vedeta nu are rabdare cu dezbaterea. „Importantii“, in general, vin cu cinci minute inainte de a vorbi si pleaca la trei minute dupa. De fiecare data, ii cheama chestiuni presante. Ar vrea sa mai ramana, dar se scuza. Cand ies, desi dezbaterea nu s-a intrerupt formal, o buna parte dintre participanti se ridica si pornesc in fuga dupa demnitarul-vedeta. Vor reveni pe parcurs. „Importantii“ trateaza dezbaterile ca pe mica lor conferinta (eventual, de presa). Ar fi mai normal ca, daca nu ai decat 20 de minute libere intr-o zi incarcata, sa refuzi politicos participarea la dezbatere decat sa dai o fuga, sa spui ceva si sa pleci grabit. Mai ales ca, cel mai adesea, „importantii“ nu spun lucruri pe masura importantei lor. Apoi, vorbesc invitatii. Fiecare vorbeste mai mult decat timpul alocat. La dezbaterile de prin lumea larga, vei gasi mereu invitati care sunt mai concisi decat li s-a cerut sa fie: spun ce au de spus intr-un timp mai scurt decat cel alocat. La noi, nu vei gasi aceasta specie niciodata. Apoi, vine pranzul. Sesiunea de dupa pranz este condamnata. Siesta bate orice la portile Orientului! Dupa pranz, revin in sala un sfert din cei care au venit de dimineata. Si dintre acestia, doua treimi motaie, sub povara dulce-ametitoare a digestiei.
O alta constatare imediata este aceea ca, la noi, nu exista categoria cea mai fermecatoare: cei veniti sa asculte. La dezbaterile altora, exista mereu un numar de oameni care nu au alt scop decat acela de a asculta. Sunt, poate, mai inteligenti decat vorbitorii, mai calificati sau mai bine plasati fata de subiect, dar asculta. La noi, toata lumea care se afla intr-o sala de dezbateri are ceva de spus. Obisnuita „sesiune de intrebari“ nu contine intrebari, ci declaratii ultime. Nimeni nu vine la dezbateri sa asculte sau sa intrebe, toti vin sa prinda microfonul pentru a anunta descoperiri formidabile.
Se spune, adesea, ca dezbaterile au, in subsidiar, si un efect terapeutic. Miza lor principala, desigur, este schimbul de informatii si dialogul ideilor. Dar in plan secund, dezbaterea este si o terapie de grup. Cei legati de preocupari comune se intalnesc, isi dau mesaje ca nu sunt singuri in campul lor de ingrijorari si se asaza in confortul psihic al unei retele. La noi, terapia nu e nici macar de grup. E individuala. E suprem individuala! Si obositoare. Intors acasa, gasesc printre insemnarile lui Montesquieu pe aceasta: „Piedicile pe care adeseori le intampinam in conversatii sunt stiute de toata lumea. Voi spune doar ca trebuie sa ne intre bine in cap trei lucruri. Cel dintai, ca vorbim in fata unor oameni care, intocmai ca si noi, sunt vanitosi si ca vanitatea lor sufera pe masura ce a noastra se satura. Al doilea, ca prea sunt putine adevarurile de dragul carora face sa umilesti pe cineva si sa-l dojenesti ca nu le-a cunoscut. Al treilea, cel care pune stapanire pe toate conversatiile este un natarau sau un om fericit de a fi natarau“.
Sever Voinescu (Dilema Veche)