Ar fi o nebunie sa ne reintoarcem in trecut
O excelenta carte despre bani: „Cum sa muscam azi din painea zilei de maine“. A scris-o Adrian Vasilescu. A aparut prin grija Editurii „Minerva“. Iar revista noastra a organizat pe marginea ei, la Iasi, in cadrul simpozionului „Acceleratori ai performantei economice“, o interesanta dezbatere. Iar acum o prezentam cititorilor nostri in secvente grupate pe cateva teme de actualitate. (Top Business)
Ramane in actualitate intrebarea: ce fel de politica sa fie urmata in constructia de locuinte? Am detaliat deja politica interbelica in materie. Notand ca, in nenumarate cazuri, s-a soldat cu rezultate miraculoase. Nu numai Bucurestii, ci si alte mari orase au fost conectate la civilizatie. Au luat avant constructiile de locuinte, au fost dezvoltate zonele rezidentiale. Fara sa fi rezolvat insa, integral, problema locuintelor. De aici atat indoielile, cat si tentatia negarii pe care le regasim, astazi, in multe dintre lucrarile sau luarile de pozitii referitoare la solutia interbelica.
Solutia creditului ipotecar, care a dat rezultate bune in anii interbelici, este revitalizata astazi, in conditii inedite. Dar si aspru criticata. Atat de catre cei care gandesc ca creditul ipotecar e prea scump, cat si de catre o mare parte a populatiei cu venituri modeste, fara acces la imprumuturi pentru case. O critica si bancile, care sustin ca banca centrala a introdus prea multe restrictii. O mare masa a populatiei mai viseaza, inca, reintoarcerea la locuinte gratuite, construite de catre stat. Solutie experimentata indelung la noi inainte de decembrie '89. Ar fi insa o nebunie o astfel de intoarcere in trecut. Fiindca a fost o solutie nefericita. O solutie impusa de o anumita realitate: masivele transferuri de populatie de la sat la oras, in conditiile industrializarii fortate. Milioane de romani au fost impinsi sa-si paraseasca indeletnicirile traditionale, transmise din tata-n fiu, legate de lucrarea pamantului, pentru a deveni muncitori industriali. Impunandu-li-se o noua conditie umana, ce le era improprie. Pe multi instrainandu-i nu doar de mediul in care s-au format, ci si de morala lui. Pentru a inregimenta, in orase, aceasta masa umana era nevoie, inainte de orice, de locuinte. Cum orasele Romaniei, cele mai multe, si-au schimbat si ele destinul, devenind citadele muncitoresti, pasul urmator nu putea fi altul decat asigurarea fondului de case pentru a adaposti noua clasa industriala in drumul sau catre un paradis iluzoriu. Asa a devenit constructia de blocuri o prioritate nationala. Constructia acestor blocuri, cele mai multe de o uratenie respingatoare, ridicate dupa proiecte tip, ce au facut ca toate orasele noastre sa semene unele cu altele, pe deasupra incapabile sa asigure un confort decent, a fost administrata de stat. Un stat sarac, chiar si atunci cand era stapanul „cazanului comun“, ce n-a avut decat o solutie pe termen scurt. Asa ca multe dintre aceste blocuri au inceput deja sa imbatraneasca, au nevoie de reparatii capitale, fara sa existe insa pentru asta nici antreprenori, nici conditii tehnice, nici bani. Asa ca nu experienta de dupa razboi e solutia optima. Ci experienta de dinainte de razboi. Adaptata, desigur, la noile realitati ale Romaniei. Soferii de taxi sunt, fara indoiala, oameni interesanti. Pentru ca, zilnic, iau pulsul opiniei publice. De la ei poti auzi, in toata autenticitatea ei, vocea strazii. Aud, deseori, de la soferi de taxi, un argument ce merita sa fie analizat cu atentie: in vremea lui Ceausescu, fie in anii '70, fie in anii '80, orice familie avea sansa sa primeasca gratuity o casa. De ce astazi a fost retezata din radacini aceasta sansa?
Intr-adevar, locuinta - cu prea putine exceptii - era gratuita. O construia statul. Iar chiria era modica. Numai ca, acum, familia care a primit candva o locuinta, la bloc, se apropie de pensie. Sau a ajuns chiar la pensie. Si locuieste intr-o casa careia i-a expirat mult prea repede durata de viata, fapt ce o impovareaza cu probleme imposibil de rezolvat. E prea usturatoare aceasta lectie a istoriei ca sa ne apucam s-o repetam. E ca o rana vie, de fapt, cu dureri suportabile inca in Bucuresti, dar greu de suportat in orasele de provincie, unde blocurile de locuinte au capatat infatisari jalnice.
De fapt, nici nu repetam experienta de dinainte de decembrie '89. Fiindca statul nu mai construieste case. Dar pentru familiile cu venituri modeste nici altcineva nu construieste si din aceasta cauza ne confruntam cu o grava criza a locuintelor. Asta se intampla, insa, pentru ca noi inca nu ne-am dezobisnuit de a ne agata de mantaua statului, unde cautam un pic de caldura. Dar mantaua asta e de multa vreme uzata. Romania are nevoie, astazi, de deprinderi noi, de libera initiativa economica, de solutii care sa se nasca in conditiile unei economii concurentiale. Adaug aici si argumentul specialistilor vienesi, din 1970. Constructia caselor de catre stat a fost o mare nedreptate facuta celei mai mari parti a populatiei. Pentru ca statul lua bani de la intreaga populatie si construia case numai in orase, pe care le repartiza unei parti a populatiei.
Adrian Vasilescu