Adevarat fiind ca marile nenorociri nu se descriu, ci se traiesc, dar la fel de adevarat fiind si ca, traversand momentele emotionale, producerea unei nenorociri impune, totusi, analiza lucida menita sa evite intamplari similare, cred ca e momentul sa vedem fiecare daca ne-am castigat dreptul la putina insomnie dupa prapadul care a lovit devastator Bucovina si Maramuresul. Inundatiile de acum nu reprezinta noutati pentru Romania. Doar in ultimele decenii, incepand din 1970, 1975, si sfarsind, mai incoace, cu 2005 si, iata, 2008, au murit sute de oameni, au fost distruse mii de case, mii de kilometri de sosele, drumuri, cai ferate, sute de poduri si podete, zeci de mii de hectare si-au pierdut recolta iar pagubele din infrastrctura – cata era – sunt si mai greu de cuantificat. Dupa 1970 si, mai ales, dupa 1975, cand inundatiile au lovit intreaga tara, in conditiile politice de atunci, desigur – dar imbunatatirile funciare, crearea canalelor de irigatii si navigatie, protectia contra inundatiilor nu au dimensiuni ideologice, ceea ce chiar si Ion Iliescu stie foarte bine – au fost stabilite programe nationale de anvergura, intr-o masura semnificativa realizate pana in 1989. In cealalta masura, in care n-au fost finalizate, sta una dintre cauzele dezastrelor actuale. Au intervenit defrisarile salbatice, s-au restituit proprietati a caror importanta cu adevarat strategica nu ingaduia acest lucru, practic fiecare si-a facut de cap si acum culegem rezultatele.
Romania de acum trei decenii s-a imprumutat la Banca Mondiala miliarde de dolari (azi ar insemna zeci de miliarde) pentru a finanta programe de protectie impotriva inundatiilor, gandite intr-o viziune integratoare care oferea, totodata, canale pentru irigatii, imbunatatiri funciare si furnizarea de energie electrica prin amplasare unor centrale electrice la marile acumulari de apa. „Pierderile“ colaterale vizau dezvoltarea pisciculturii, dezvoltarea unei legumiculturi performante, dar si asigurarea transportului de marfuri si persoane pe canalele care ingaduiau acest lucru. Perla sistemului – Canalul Bucuresti-Dunare – n-a mai apucat sa fie terminata, ruinele sale fiind marturia unei suite de mici gainarii (s-au furat motoare, dale si ce s-a mai putut) care a acompaniat distrugerea unei investitii de miliarde.
Fara indoiala, daca s-ar relua toate acele proiecte (cu corecturile impuse de trecerea vremii dar – speram – si a orgoliilor care le insoteau), costurile ar fi uriase (multe zeci de miliarde de euro). Daca nu se vor relua, pierderile vor fi la fel de uriase, adaugandu-se si existenta bagatela a catorva, catorva zeci sau catorva sute de romani care se vor afla la locul nepotrivit in momentul nepotrivit. Nu ca Uniunea Europeana n-ar avea ce face, dar proiecte de asemenea dimensiuni sunt deja europene si trebuie luat in calcul demersul de a solicita organismelor federale europene o necesara implicare. Nu o amarata de primarie, niciun modest consiliu judetean, nici macar nababul guvern al Romaniei n-au cum sa (mai) rezolve problemele inundatiilor. S-au straduit (unele) sa le creeze, e momentul sa depasim solutia ajutoarelor (de inmormantare, sau materiale de constructii pe care satenii le vor vinde pentru a bea intr-o veselie, revenind in casele din zonele inundabile). Nu ma intereseaza ca Basescu se pupa cu sinistratii, Tariceanu a-nvatat sa umble-n cizme, iar Geoana zice ca potopul vine de la dreapta (intrucat, se stie, stanga aduce seceta, nu-i asa?), cred ca e momentul ca marile programe sa traseze destinul clasei politice (dar si pe al societatii civile, prima inundata) si ramane speranta (spaima) ca procurorii sa vada daca si cat din banii aia multi o vor lua-o in alta directie, ca-n Romania, oricat ar ploua, se poate si mai mult fura.
Prof. Constantin Dumitru - Redactor Sef Top Business, Bucuresti