Un tiran necrutator: saracia
O excelenta carte despre bani: „Cum sa muscam azi din painea zilei de maine“. A scris-o Adrian Vasilescu. A aparut prin grija Editurii „Minerva“. Iar revista noastra a organizat pe marginea ei, la Iasi, in cadrul simpozionului „Acceleratori ai performantei economice“, o interesanta dezbatere. Iar acum o prezentam cititorilor nostri in secvente grupate pe cateva teme de actualitate. (Top Business)
Atata vreme cat traieste, ce om ar putea sa nu spere? S-a spus - si poate nu fara indreptatire - ca evenimentele istorice din decembrie 1989, din Romania, s-au nascut nu atat din speranta, cat din disperare. Momentul acesta insa a trecut. Si milioane si milioane de romani au inceput sa invete sa spere. Au indraznit sa spere.
Parea sa capete viata o idee a lui Montaigne: „Omul este inteles, ca perspectiva, in relatie cu existenta care se face“. Noua noastra existenta abia „se facea“. Si, cum lesne se putea observa, durerile facerii nu erau deloc usoare. Dar noile semne transformatoare deveneau vizibile.
Semnele schimbarii au cuprins, intai si intai, viata politica. Ramanea in urma o masa amorfa de oameni lineari, fara intrebari, fara indoieli, de oameni statici. Si se contura o realitate dinamica, in care se resimteau inca si confuzii, si idei mai putin generoase, si subiectivismul, si conformismul, dar reflectand o mare dorinta de schimbare.
Apoi apele s-au tulburat. Au urmat greve. Demonstratii de strada. Demonstratii de forta. Sau lozinci aiuristice: „Noi muncim, nu gandim!“... „Nu ne vindem tara!“... Dupa un timp si-au pierdut insa si ele suflul. Si ce simplu era! Nimeni nu avea nevoie de argumente. Ajungeau lozincile. Cand insa oamenii au prins gustul „colocviilor“, lucrurile s-au schimbat. Se organizau simpozioane, dezbateri, dialoguri guvern-partide politice, guvern-sindicate... Era insa nevoie de idei, de cunostinte. Si de sanatate morala.
Daca demonstratiile stradale s-au imputinat, nelinistile erau departe de a se stinge. Agitatiile de strada aveau un „specific“ al lor. In planul intai se manifesta nelinistea obsesiva a celor ce se temeau ca in noua societate nu-si vor gasi locul meritat. Acestia erau cei mai putini. Cei mai multi nu stiau ce vor. Starea dominanta era confuzia. Strada devenise un fel de canal prin care refula amaraciunea. Pacea sociala ce a intervenit nu a atenuat nelinistile. „Mediatiile“ economice le-au conferit chiar ceva mai multa profunzime. Reprezentantii autoritatilor raspundeau la multe intrebari - la televiziune, la radio, in ziare - si oamenii aflau noutati despre cursul valutar, despre preturile de consum, despre raportul salarii-munca, despre subventii sau despre somaj. Un lucru nu le spunea insa nimeni: cum vor trai. Sigur, in Guvern nu erau profeti. Asa ca nu putea nimeni sa le spuna daca vom fi mai saraci ori mai bogati in anii imediat urmatori. Multi se intreabau insa cat de mare va fi pretul pe care il vom plati pentru reforme si ce va urma. Alternativa inflatie ori somaj parea a fi extrem de dureroasa. Oamenii, convertiti la judecati economice, se intrebau ingrijorati: „Daca in loc de ori-ori va fi si-si?“ Adica si inflatie, si somaj.
Mai era si saracia. O povara suportata de o mare parte a populatiei. E greu de imaginat un tiran mai perfid decat saracia. Nu numai ca intretinea coruptia si ducea la degradare sociala, dar alimenta si cultul excesiv al materiei. Ea infasura spiritul in valul neputintei intr-atat de mult incat ochii mintilor si inimilor oamenilor nu mai dadeau doi bani pe luminile desavarsirii fiintei umane. Cand se faceau bugetele, si executivul, si legislativul, si opinia publica gandeau ca si produsele, si preturile puteau fi subventionate cu sumele taiate de la cultura. Sau de la invatamant.
Oamenii voiau garantii minime: locuri de munca, venituri care sa asigure un trai decent, o protectie sociala optima. Mai presus de orice societatea romaneasca avea de dat o batalie apriga impotriva saraciei. Indiferent ce nume va purta, crestere zero, crestere plus, razboi cu inflatia, calmarea cursului de schimb, revitalizarea monedei nationale, o batalie crancena se impunea a fi data si obiectivul de capatai nu putea fi altul decat eradicarea saraciei. Costul vietii primise mai multe cutite in inima. Se cuvinea ca ele sa fie scoase si ranile vindecate. Frontul principal urma sa fie deschis impotriva inflatiei. Un front ce nu putea fi in nici un caz imaginat ca o succesiune de stralucite batalii eroice, soldate cu victorii rasunatoare. Pentru ca nu putea fi decat un sir nesfarsit de marsuri epuizante, dominate de tot felul de dificultati, de nenumarate neplaceri, mai mici sau mai mari.
Adrian Vasilescu