E vremea programelor de guvernare! Partidele politice lanseaza programe de guvernare, la pachet cu premieri, doar-doar vor convinge electoratul ca se pricep si pot. In materie de politica externa, programele cam seamana intre ele. Toate anunta acelasi scop: cresterea rolului Romaniei in cadrul UE si consolidarea reputatiei noastre in cadrul NATO. In plan secund, toti vor relatii bune cu europenii, cu americanii, cu rusii, cu intreaga lume. De asemenea, toti vor mai multa consistenta pe directiile „postmoderne" ale diplomatiei, precum diplomatia culturala, parlamentara, publica. De ani buni incoace se vorbeste apasat despre diplomatia economica, dar cite vorbe, atita non-actiune. Nu cred ca exista segment al serviciului public romanesc mai nereformat decit cel al diplomatiei economice. Asadar, nimic nou. Veti spune, cu indreptatire, ca programele de guvernare dedicate politicii externe nici nu trebuie sa fie altfel: in lumea democratiilor, miscarile nu au voie sa fie bruste, iar credibilitatea si predictibilitatea sint valori esentiale pentru a participa la discutii si decizii. In plus, plasarea intr-o pozitie favorabila in lumea democratiilor este un proces cu mult mai indelungat decit un ciclu de guvernare. Numai ca programele de politica externa anuntate, asa cuminti cum e bine sa fie, ar trebui sa se concentreze ceva mai mult pe remedierea deficientelor deja evidente in exprimarea noastra internationala.
In general, cred ca ar trebui sa plecam de la constatarea ca toate mecanismele de control ale lumii unipolare s-au frint. Mai mult, sa admitem ca lumea unipolara e istorie. A existat pentru o perioada de timp mult prea scurta fata decit s-a vorbit despre ea. Inainte de a mai experimenta cine stie ce inventii bazate pe calcule de cancelarie si nu pe cunoasterea naturii umane, ar trebui sa admitem lucid ca singurul sistem de securitate valabil se bazeaza pe echilibrul puterilor. Cheia stabilitatii lumii noastre pare a fi existenta unor puteri de prim rang cu interese divergente, gardate de natiuni mai mici, care se mentin in echilibru. Orice forma de securitate „cooperativa", de genul OSCE, este imposibila. Sistemele de securitate „colectiva", de gen NATO, sint posibile numai intre natiuni de aceeasi factura, cu aceleasi aspiratii. Deocamdata, ceea ce ne deosebeste pare mai relevant in contextul competitiei strategice decit ceea ce ne uneste. Sa speri la o lume in care toate natiunile sint atasate sincer acelorasi valori pe care le inteleg in acelasi fel este o iluzie proprie unui „flower power" si nu unui politician. Asadar, ar trebui sa fim mai selectivi in planurile de cooperare si mai atenti in a ne identifica neprietenii.
Apoi, Romania trebuie sa fructifice. Avem o excelenta diplomatie a angajamentului, dar nu avem o diplomatie a culegerii roadelor acestui angajament. Dupa ani de probleme, stim sa ne luam angajamentul si stim sa ne tinem cuvintul. Dar nu stim deloc sa culegem premiul care se cuvine cuiva care asuma responsabilitati si le indeplineste. Tratamentul consular la care sint suspusi romanii de catre SUA ori incapacitatea de a fructifica economic parteneriate politico-militare in care ne-am adus contributia deplina, inclusiv cu militari cazuti la datorie, sint revoltatoare si, din punctul meu de vedere, constituie cea mai importanta slabiciune a momentului. In mod inexplicabil, asteptam sa ni se dea, iar cind cerem, o facem stingaci si ineficient. Nu stim sa gasim tonul corect cu care sa revendicam ceea ce meritam. Ingrosind un pic, as zice ca putem fi doar obraznici sau milogi – nu gasim alt registru.
In fine, trebuie lamurit, o data pentru totdeauna, sistemul deciziei in materie de politica externa. In general, dincolo de circ si impostura, dincolo de obsesii pro sau contra prezidentiale, se pot destinge doua abordari rationale. Unii sint preocupati de mecanismul deciziei in sine. Il vor cit mai cuprinzator, pe ideea ca politica externa exprima o natiune intreaga si nu un anumit regim politic, si cit mai elaborat, in ideea ca eroarea este mai putin probabila daca decizia e luata de mai multe minti. Altii par mai preocupati de viteza cu care se ia decizia si de posibilitatea de a putea stabili cu precizie raspunderea pentru aceasta decizie, propunind un sistem al legitimitatii in care cei alesi direct sa aiba intreaga putere de decizie asociata cu intreaga responsabilitate pentru ea. Marturisesc ca ma aflu de partea celor din urma. Mi se pare ca diluarea raspunderii este, in general, regula jocului politic de la noi de 18 ani incoace. Sa plimbi o decizie printre avizari si consultari, cu propuneri plecate dintr-un loc si semnatura finala plasata in alt loc mi se pare ca este, la noi, un fel de a stabili ca toti si nici unul sint raspunzatori pentru decizie. In privinta politicii externe, pina la Traian Basescu, aproape nimeni nu contesta ca ar fi atributul principal al sefului statului. Odata ce Traian Basescu a scos din minti mai toate partidele noastre, au aparut si lecturi mai nuantate ale Constitutiei si legilor in materie. Parlamentul a gasit ca are atributii, Guvernul a gasit si el ca are un cuvint de spus, ba chiar premierul insusi cenzureaza decizii de acest gen in virtutea faptului ca institutiile principale de executie a politicii externe sint in subordinea sa administrativa.
Nu in ultimul rind, un program de guvernare trebuie sa contina ideile fundamentale de reforma a serviciilor noastre consulare. Precizez ca marirea numarului de consulate si suplimentarea schemei acestora nu este reforma de care acest sistem are mare nevoie. Mai trebuie inca multe altele.