Pe la emisiuni de televiziune si prin ziare, ideea ca politica este un fel de activitate complet autonoma in raport cu orice alt produs spiritual regulator, precum etica ori religia, are valoare de axioma. Face parte din recuzita oricarui „analist“ si domina discursul autoreferential al oricarui politician sigur pe sine. Machiavelli a pregatit, intelectualmente, terenul, iar Revolutia Franceza a realizat teoria dupa care statul – adica institutiile care exercita puterea si, pe cale de consecinta, oamenii care le reprezinta – este exonerat de judecata morala pentru ca treburile cetatii reclama un alt fel de rigori. Care rigori nu ni se mai explica, dar ni se spune mereu, cu aer initiat, ca nu morala trebuie sa reguleze politica. Poate dreptul. Poate vointa electorala. Poate programul de guvernare. Liberalii cei mai sinceri sustin teza amoralitatii statului (in fine, ei ii spun „neutralitate morala“), in vreme ce socialistii nu pot iesi din obsesia caracterului de clasa a orice. Din pacate, aproape nimeni nu le mai raspunde.
S-au gasit explicatii convingatoare ale acestui fenomen, rezultat al desacralizarii sau dezvrajirii lumii. In spatiul euro-atlantic, acolo unde autonomia politicii este cea mai pregnanta, se aminteste frecvent, drept argument suprem al separatiei politicii de orice, chiar o vorba a lui Isus Cristos. Nu cred ca exista vreun cuvint al Mintuitorului mai comentat, mai citat si mai evocat decit raspunsul dat de acesta fariseilor si „irodianilor“: „Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“. Episodul se regaseste in trei evanghelii, la Matei, Marcu si Luca, ceea ce ii subliniaza importanta.
Exista, in general vorbind, doua feluri de a intelege aceasta afirmatie a Lui. Prima, si cea mai raspindita astazi, este ca Isus consacra o crevasa ontologica, o separatie a lumilor si a existentelor, prin aceea ca exista o lume in puterea Cezarului si o alta in puterea lui Dumnezeu. Separatia aceasta merge mai departe in mintea multora: in lumea Cezarului legile lui Dumnezeu nu sint aplicabile, asa cum in lumea lui Dumnezeu legile Cezarului nu inseamna nimic. S-ar spune, asadar, ca insusi Fiul lui Dumnezeu consacra autonomia deplina a politicului. Dar mai exista si o alta intelegere, ceva mai subtila si mai aproape de adevar: intre cele ale Cezarului si cele ale lui Dumnezeu, exista o relatie tensionata. Lumile nu sint separate, ci in profunda legatura, caci ele se pot adesea confunda si chiar infrunta, iar raspunsul lui Isus Cristos nu este nicidecum consacrarea unei fracturi, ci solutia pentru o tensiune. Este intelegerea pe care o promoveaza autori absolut respectabili, precum Max Weber sau Jean Claude Eslin.
Citatul „Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“ mi se pare ca este un caz tipic de eronata intelegere prin scoaterea afirmatiei din context. Exista aspecte de detaliu ale scenei in care Isus da celebra replica si care se omit, din pacate. Isus raspunde unei intrebari privitoare la legitimitatea platii impozitelor fata de romani, pusa de farisei cu rea intentie, caci ei urmareau ca Isus sa fie compormis indiferent de raspuns. Daca Isus ar fi raspuns ca impozitele trebuie platite, trecea de colaborationist si prestigiul sau era compromis in contextul ocupatiei romane. Daca ar fi raspuns ca impozitele nu trebuie platite, trecea drept insurgent si misiunea Sa putea fi lesne interpretata ca fiind pur politica. Apoi, e greu sa nu sesizezi si sa nu iei in seama ironia socratica cu care Mintuitorul da acest raspuns. Isus cere o moneda, arata pe ea chipul lui Cezar si da raspunsul. Sensul raspunsului este ca spatiile de autoritate sint marcate cu chipul stapinului, iar „lumea“ banilor este a Cezarului pentru ca, iata, chipul sau marcheaza moneda. Numai ca Cezarul nu poate stapini, in aceasta logica, nimic mai mult decit monedele pe care le bate. Pe de alta parte, pornind de la acest episod, o intreaga patristica aminteste ca omul, fiind facut dupa chipul lui Dumnezeu, trebuie sa se livreze lui Dumnezeu, caci ii apartine, asa cum moneda cu chipul Cezarului apartine Cezarului. De fapt, Isus reafirma o ordine suprema, care e insasi ordinea Creatiei, si nu divide lumea asezata ca un intreg. Astfel intelegind pilda cristica, ajungem la concluzia ca cei care spun ca in lumea politicului Dumnezeu nu are ce cauta stabilesc implicit ca politica sta sub puterea totala a banului. Ceea ce, cel putin o minoritate dintre noi, se incapatineaza sa creada ca nu este adevarat.
Am mai scris despre acest subiect acum citeva saptamini in acest colt de pagina si imi asum responsabilitatea redundantei numai pentru ca aceia care cred ca politica este un joc in sine si pentru sine nu se opresc nici ei sa ne tot livreze iluzia lor subreda drept solida cunoastere epistemica.
Sever Voinescu - Dilema Veche