As vrea sa opresc timpul in loc,
Dar nu uit ca sunt doar un strajer;
Si-s in turnul de veghere-n soroc,
Cantand fericirea-nvelita-n mister!
Cu fiecare zi ce trece, imi dau seama ca nu mai pot schimba nimic din ceea ce am intalnit pe calea vietii si ca trebuie sa accept lucrurile asa cum sunt, bucurandu-ma de fiecare clipa ce o am de trait si sa nu uit tinta spre care merg si nici locul unde doresc sa ajung la capatul excursiei mele, inceputa intr-o iarna cu ger si cu zapada ce scartaia sub picioare, in timp ce vantul suiera voiniceste, parca vrand sa-mi spuna ca am sosit intr-o lume necunoscuta, in care voi descoperi viata prescrisa mie de un destin ascuns in cutele sufletului meu.
Caut sa opresc gandurile, dar ele ma napadesc si-mi produc o lume de minuni a mea personala, intelectuala si plina de emotii. Odata cu gandurile, vin amintirile si grija de veghe pentru zilele ce le voi mai trai... Stau in fata unor dileme, pe care le macina mintea mea in aceste momente de reculegere sufleteasca si de napadire de amintiri, cugetand daca este momentul sa astern pe filele acestea albe crampeie din viata mea, pe care le-am ingropat in cotloanele sufletului meu, in decursul anilor. Amintirile sunt agatate de sufletul meu ca inima de plamani, fara de care nu pot trai, caci mi-ar lipsi oxigenul datator de viata si bucurie, nadejde si dor de miscare in lumea asta creata de Dumnezeu, ca si eu sa incap si sa ma fericesc ca sunt parte din ea.
Cat sunt de periculoase amintirile, caci mi-e teama sa nu clatin un echilibru sufletesc, pe care l-am ajuns dupa un urcus de ani de zile!
Stau in fata computerului: aceasta minune a acestor vremuri formidabile, si sunt tentat sa retraiesc o viata ce o credeam pecetluita in creierul meu, dar care, acum, revine cu vioiciune si claritate la lumina gandurilor exprimate in cuvintele asternute pe aceste coli de hartie neinsufletite, dar atat de ascultatoare... Patrund in sanctuarul amintirilor cu sufletul deschis pentru lumina si soapta divina. Sunt insotit de ingerul cu aripile albe ce-mi inspira gandul si-mi netezeste cutele sufletului, dandu-mi pacea senina a Cerului si fericirea Misterului, ajutandu-ma sa pun cuvintele in miscare, intr-o aventura spirituala ce-mi da bucuria ritmului si muzica infinitului...
Este mult mister in drumul spre Cer, intr-o viata cu ceata, cu soare si lumina, cu noapte si dimineata. Aleea-i stopata cu pietre cu colturi ce-mi produc rani nevazute de ochii de tina, dar inteleg ca fara jertfa nu pot sa ajung in Lumina. Si merg inainte spre eternitatea sublima!
Ca sa am pace in suflet, am uitat lucrurile urate si am pastrat doar lumina frumusetilor intalnite, care sa ma calauzeasca in momentele reci ale calatoriei mele spre Tara de Sus, la fericirea eterna. Ca sa ajung pe inaltimea muntelui bucuriei, stiu ca trebuie sa trec prin marea uitarii. Este nevoie sa uit viata de tina, ca sa intru-n Viata-n Lumina! Am ajuns la „Beatitudine" si sunt liber ca o pasare-n zbor in viata-mi de-acum, de cosmonaut al Cerului si calator!
M-am nascut, traiesc si la timpul predestinat voi inchide ochii cortului meu de lut si sufletul meu va zbura, ca o racheta divina, la Dumnezeu: la Tatal meu. Am inteles adevarul acesta si am simtit o mare bucurie, cand am vazut astazi, cand era sa plec „pe negandite", dar am fost salvat prin interventia eroica, de inger pazitor, a sotiei mele, ca vine o zi, cand va fi momentul de neintoarcere, dar m-am umplut de fericire, cand am inteles ca, dincolo de ceea ce vad eu cu ochii, aud cu urechile si inteleg cu facultatile mele intelectuale, exista o forma noua de viata, in care voi intra, dupa adormirea trupului meu, ca voi avea o casa de lumini, pregatita de Fratele meu: Fiul lui Dumnezeu, care S-a dus inaintea mea, ca sa-mi pregateasca un loc, ca acolo, unde este El, sa fiu si eu; si nu numai eu, ci si toti cei ce pazesc Cuvantul Lui, Il iubesc si isi pastreaza credinta in Dumnezeu pana la capat. Cant imnul de bucurie in inima mea si astept cu fericirea in suflet momentul plecarii mele in lumea lui Dumnezeu, unde voi avea parte de fericirea eterna, in viata cea noua, minunata si slavita! Pana atunci, simt bucuria mantuirii ce-mi inunda inima si viata in lumea mieilor lui Dumnezeu, avand credinta ca un far ...
Credinta-i un far de lumina, pe drumul meu spre Cer,
Cand vanturile vietii ma-nabusesc cu viscol mare si ger.
Ea ma poarta-n rugaciuni catre Mantuitorul ce mi-a luat
Din crucea prea grea ce-o aveam eu, pe pamant, de purtat.
Chiar de viata, uneori, devine-o povara greu de suportat,
Credinta mi-e ancora ce-mi tine vasul vietii mele naufragiat.
De aceea, chiar si in dureri, faclia credintei imi da bucuria,
Caci stiu ca Dumnezeu imi va deschide Raiul cu Vesnicia!
Imi inchipui ca merg de-a lungul unui rau lung, lung... Galopez pe un cal frumos, in timp ce intunericul se mareste, lumina scade, iar sufletul meu nazuieste spre alte meleaguri mai pure, mai calde, mai bune, unde-i Lumina eterna si frumuseti de nedescris, unde nu-i boala si nici durere, nu e suspin si nici plans, ci doar bucurie, armonie, sfintenie si fericire!
Intinderea fara sfarsit ce-mi sta inainte imi da viziunea galopului, pe cand sufletul meu se umple de o poezie suava, cu un vers ce urca notele curcubeului si muzica eternului Paradis, spre care ma indeamna fiecare gand ce-l port in fiinta mea... Si visez..., sper... si ma indrept spre soare, cu credinta si rabdare. In jurul meu, oamenii alearga spre tinte necunoscute, dar care duc spre abisul fara fund al nefiintei. Ma cuprinde un dor dupa ancora salvatoare a visului meu si a acestor oameni, pe care-i doresc mantuiti si fericiti pentru vesnicie cu bucuria salvarii in sufletele lor !
Din portita argintie a versului aspru, ma trezesc ca imbin cuvintele si-mi transmit mie si celor ce-mi citesc gandurile sau ma asculta chemarea spre desavarsirea fiintei impure: a noastra, a tuturor, si alergarea spre salvarea ce ni se ofera, ca un ecou al suferintelor Celui care a zis: „Veniti la Mine, voi toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna sufletelor voastre!"
Am gustat si eu din aceasta odihna divina! Si un gand ma indeamna sa chem si pe altii sa vina sa bea din Izvorul cu apa cristalina a Vietii, care da bucurie si mantuire, pace si fericire, vis crestinesc si o viata „nascuta din nou", prin credinta in Cel minunat, Mantuitorul, Luceafarul de dimineata.
Ce minunat este sa ai o zi „a nasterii din nou"! Aceasta zi este verde ca iarba ce tasneste la viata. Este ziua cand bucuria mantuirii a intrat in inima mea. Totul este neobisnuit de stralucitor si frumos; si simti ca rasari la viata, ca brazii din Carpatii romanesti si ca o pasare ce se inalta spre cer.
Eu n-as putea sa patez plinatatea dragostei sfinte si a bucuriei mantuirii cu egoism, lacrimi si durere, pentru ca imi amintesc ziua cand am simtit fiorul dragostei sfinte, care m-a umplut si mi-a dat increderea pe care n-o aveam. Am fost fericit, caci am avut si-L am cu mine mereu pe Dumnezeu!
Cand ma gandesc la Ziua nasterii mele din nou, ma cuprinde fericirea, caci este cea mai frumoasa clipa din viata mea! Si traiesc de dragul acelei zile minunate, pe cand aveam 14 ani! O, cat as dori sa-mi traiesc fiecare minut din viata, ca in acea zi de Anul Nou, cand am primit sfantul cadou!
Cand L-am intalnit pe Mantuitorul, am privit la fata Lui si am vazut o noapte in care luminile vesniciei ard in infinitul spatiului nepatruns, un vis inaripat spre o implinire. Apoi, o lumina mi-a patruns in suflet si am simtit ca am ganduri noi , iar cuvintele si-au capatat coloratura alba a cantecului ingerilor ce mi-au inundat fiinta; si am simtit deodata ca-I iubesc pe toti oamenii si le doresc fericirea mea! Cand dragostea isi face aparitia, este nevoie de mister, caci prin ea patrundem in tainele vesniciei lui Dumnezeu, in care si sufletul meu se simte fericit si in siguranta!
Ma cuprinde emotia sfanta, caci nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand imi aduc aminte de ziua nasterii mele din nou, in primavara timpurie a vietii mele, intotdeauna sunt inundat de sentimente de dor dupa Vesnicia plina de linistea eterna si pacea fara sfarsit. Asa as vrea sa zbor in Tara in care este fericire si bucurie, unde nu mai este lacrima si nici durere! Pana atunci, uneori, nu inteleg de ce, in viata, ti se pare ca totul se naruie si ca raul parca invinge binele peste tot, adevarul plange in sufletele ce sunt in asteptarea dreptatii Divine. De ce sufera nevinovatul, de ce sunt pe lume orfani si de ce ceata iti acopera fericirea deplina?!
Este o dimineata plina de farmec, din acest inceput de vara, cu iarba, florile si pomii pictati intr-un curcubeu de culori ce-mi mangaie ochii si sufletul, simtind acea bucurie tainica ce ma leaga de corola de minuni creata de Dumnezeu. Sunt in gradina mea, si simt o fericire in suflet ce ma face sa-mi aduc aminte de gradina copilariei mele si de atatea alte frumuseti. Si gandul ma ajuta sa retraiesc clipe de Rai, pe cand soarele rasare.
Simt ca la rasaritul acesta de soare, creierul meu, la adapostul cutiei craniene, lucreaza cu o mai mare intensitate, caci la o clipire de secunda, ma trezesc purtat de gand la distante uluitoare si redevin un cautator de fericire. Zambesc soarelui si chem tineretea, calcand, in imaginatia mea matinala, meleaguri din partea de infinit lasata pe o traiectorie din felia de viata servita candva, demult... Zambesc, daca nu pot rade ca atunci: in verdea tinerete...
In vara aceasta imbracata in haina de toate culorile, pe care Dumnezeu a asezat frumuseti intr-o ordine cereasca, mi se lumineaza mintea si mi se bucura sufletul de cadoul acesta parfumat si bogat, facut de Dumnezeu noua, ca sa ne bucuram de frumuseti cu ochii si cu gandul vesniciei Adevarului.
O viata-ntreaga am crezut in Adevar,
Cum stelele cred in soarele stralucitor,
Cum ziua revine in culcusul ei de seara
Si iarna dispare, topita de primavara!
Dumitru Buhai si-a-nscris gandurile in cuvinte de argint,
Pe care le-a asezat sa stea-nlantuite ca intr-un labirint,
Din care sa se-auda-n ecou peste vai, dealuri si munti,
Ca un cantec al bucuriei de viata, in anii de veghe, cuminti.