Romania. Ghid de decontaminare
In anii ’50, statul distribuia manuale despre ce e de facut in caz de razboi nuclear. Te adapostesti matale intr-un sant pina trece unda de soc, dupa care, daca se verifica ipoteza ca esti viu in continuare, cauti sa te decontaminezi. Te speli bine, daca se poate te si tunzi. Daca nu, oricum iti cade parul. Naravul ba, drept pentru care poti sa fii sigur ca vei ramine la fel chiar si iradiat.
M-am gindit la asta cind am plecat pentru o singura zi din tara mea, intr-una normala. O zi in care am invatat sa astept la semafor cu piciorul pe podea, nu pe ambreiaj, in care am stat la coada la un metru de cel din fata mea, o zi simpla ca o bucata de piine impartita cu altii. Altii pe care nu-i cunosti. Cu ocazia asta am descoperit secretul nostru national. E simplu: ne cunoastem prea bine. Ca intr-un sat in care toata lumea stie cite parale face celalalt, pe cit pamint s-ar certa unchi’su cu el, cui i-a furat gainile si de ce a rupt uluca din gard (raspunsul corect: era beat, era noapte si a crezut ca se poate tine de ea). Sintem cu totii cunoscuti, rude, cu ceva de impartit la nivel istoric si personal. Respectul e datorat strainilor. Intre noi, putem sa ne purtam oricit de prost. Sintem in familie.
Dar e o familie iradiata. De pe noi cade un praf fin de izotopi, care contamineaza totul pe unde ne ducem: Mitocaniu 237, Mizeriu 234, Olteniu cu trei neutroni si Periferiu instabil si cite alte particule cu timp de injumatatire cu mult mai mare decit al vietii noastre… Cum ne decontaminam de astea? Cum sa traiesti in mijlocul mitocaniei si sa scapi de ea?
In nici un caz mic si cuminte. Raul se bazeaza pe indiferenta celor buni, cum bine observa un om civilizat. Porcariile din jurul nostru ne iau ca martori: idiotul care ne taie calea cu masina, administratorul care ne tepuieste, colegul care ne sapa, constructorul care ne fura, apa care ne otraveste, fumatorul care ne sufla in fata, prostul care deschide geamul sa-i auzim muzica. Toti astia sint asa pentru ca noi am fost prea al dracului de politicosi. Pentru ca n-am dat cu un cui in masina aluia, doar l-am apostrofat. Pentru ca nu ne-am cumparat bita, ci dictionar de stil. Pentru ca n-am spart cu pietre geamul cel cu zgomot. Si mai ales pentru ca nu ne-am facut si noi o gasca, poate cea mai mare din Romania. Noi sintem cei mai multi, insa ei sint cei mai vizibili. Gata, e vremea sa-i tragem cu capul la fund, ca in bancul acela.
E vremea sa incepem razboiul civil al civilizatiilor. Sa-i impingem pe cei care mai pot fi salvati, sub dusul cu acid al decontaminarii. Cu amenzi, cu injuraturi, cu cauciucuri dezumflate, cu tigari aruncate pe geam. Cu forta. Civilizarea cere brutalitate, intocmai ca dresajul. Doar nu credeti ca americanii nu arunca chistoace pe geam pentru ca e o veche traditie anglo-saxona? Nu, treaba asta a rezolvat-o amenda cit pentru o mie de pachete de tigari. Datul cu capul de capota masinii (cu ajutorul politistului) a rezolvat problema liniutelor, a claxoanelor si-a bagatului in fata. Adaugati la asta pistolul – marele pacificator social.
E vremea ca si oamenii cinstiti sa se inarmeze. In Estul salbatic nu exista alta solutie: orice capatina cu muschi se va gindi de doua ori inainte sa te injure, cind va avea certitudinea ca pot fi ultimele lui cuvinte. Politetea, ca si razboiul rece, cere o tensiune nucleara. Daca poti sa ma faci solnita dintr-o toana, probabil ca pot sa ma port frumos cu tine. Care sint criteriile? Gasiti detalii in manualul „Cum sa scapi viu dintr-un oras in care profesorii de romana te pot impusca pentru un dezacord!“. Apropo, merita sa deschizi focul pentru atita lucru? Daca te deranjeaza doar.
Poate ca am exagerat putin. Insa ideea generala e asta: oamenii normali nu mai pot astepta ca normalitatea sa fie redefinita. Minjita, dotata cu boxe, lant de aur, ciocate si tricou mulat pe burta. Nu-i nimic nationalist si nici rasist in asta: e doar dorul dupa bucatica din tara noastra care semana cu Europa si care se schimba acum in talcioc, contra a doua prosoape cu sirene si-o toba de esapament cu amplificator. Pentru decontaminare, e vremea fortei. Nu a scuzelor.
Lucian Mindruta - Dilema Veche