Se pare ca traim moda analogiilor. Criza economica actuala este asemuita frecvent cu cea din anii 1930, tot mai multi comentatori politici gasesc in actuala configuratie politica a puterii din Romania trasaturi de la inceputul anilor 1990 („se reface feseneul"), peste Ocean, conservatorii raniti de victoria democratilor subliniaza asemanari puternice cu anul 1976, cind administratia Carter a preluat puterea si a dus America intr-o situatie extrem de proasta, pina si episodul retragerii dlui Stolojan arata, pentru cei mai multi, ca un déjà-vu din 2004. Rapid, se pot spune cel putin doua lucruri despre analogii. Primul tine de o speranta poate nemarturisita, dar prezenta. Orice moment greu din trecut cu care facem, azi, analogie, a fost depasit cu bine. Criza din anii 1930 a dus la maturizarea si responsabilizarea capitalismului, anii 1990 din istoria politica a Romaniei au fost, totusi, inceputul democratiei si, nu mai tirziu de 1996, am putut avea o prima si atunci entuziasmanta schimbare a puterii, dupa Carter a venit Reagan si a pus lucrurile la punct, dupa abandonul dlui Stolojan din 2004, Alianta DA a oprit ascensiunea periculoasa a lui Arturo Ui. Al doilea lucru de remarcat este ca analogiile, pe linga speranta pentru miine pe care o subintind, aduc si un plus de cunoastere a prezentului tensionat. Ca aceasta cunoastere este corecta sau e doar iluzorie aproape nu mai conteaza. Oamenii fac mai bine fata crizei economice, daca stiu ca predecesorii lor au trecut si ei printr-una la fel. Pe de alta parte, abuzul de analogii e periculos. Retetele care au mers atunci nu se mai potrivesc acum. Sa constatam asemanarea cu situatii trecute prinde bine, daca nu adoptam imediat si neconditionat caile de iesire din acele crize. Vreau sa spun ca, desi seamana intre ele ca manifestare, crizele nu se rezolva niciodata la fel. Asta stie oricine, dar multe dintre cele pe care le stie oricine trebuie adesea reamintite, pentru ca tocmai aceste truisme se uita ciudat de repede.
Retragerea dlui Stolojan e cu totul enigmatica. Imi aminteste de finalul capodoperei caragialiene, Inspectiune. Va reamintesc, pe scurt, subiectul. Nenea Anghelache, slujbas timid din galeria personajelor de gen gogolian, „minuitor de bani intr-o administratie", e speriat de amicii de bere, rautaciosi, cum ca o inspectiune de la centru va sosi si va gasi nereguli grave in mica sa gestiune. Nenea Anghelache nu rezista presiunii si se sinucide, desi gestiunea era, evident, impecabil tinuta. La catafalc, amicii jelesc si cel mai tinar spune: „De ce, nene Anghelache, de ce?". Caragiale incheie mica proza cu o fraza de geniu: „Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut sa raspunza". Asa se incheie – cred – si cariera politica a dlui Stolojan. „De ce, nene Stolojane, de ce?" Dar nenea Stolojan, cuminte, n-a vrut sa raspunza.
Softul politic al poporului roman este scris de I.L. Caragiale. Nu am nici un dubiu. I-am spus intr-o seara, la cina, prietenului Cristian Preda – eminent profesor si specialist de inalta clasa in stiinte politice – ca dl Caragiale a fost cel mai important autor de stiinte politice din Romania. Spre surprinderea mea, profesorul Preda nu m-a contrazis. Mai mult, a avut aerul ca e de acord. Asta imi confirma definitiv, cu puterea pecetei academice, ca inteleg bine ce a vrut sa zica ilustrul meu concitadin in scrierile sale. (Da, si eu sint din Ploiesti!)
De cind politica a devenit preocuparea mea principala – dar ce zic preocupare, ca este deja ocupatiunea mea – revin obsesiv la Caragiale. Inainte vreme, il reciteam pe Caragiale cu anume periodicitate, si imi placea sa-l savurez pe indelete, ca si cum beam o cafea cu arome nestiute intr-o duminica dimineata, descoperind cite un cuvint care scapase trecutelor lecturi sau cite un detaliu peste care trecusem. Acum, e altfel! Ma reped la Caragiale cu nerabdarea unuia care nu pricepe nimic si vrea degraba sa se dumireasca. Nu ma intereseaza prea mult de ce se petrece ceea ce se petrece – vedeti, am abandondat deja disciplina analitica –, ci cum se termina ceea ce se petrece. Poate abuziv, il investesc pe Caragiale cu virtuti de oracol. Gasesc, de pilda, o vorba colosala a doamnei Zoe Trahanache catre dl Nae Catavencu, chiar la finalul piesei O scrisoare pierduta. Va sa zica, domn Nae a pierdut scrisoarea pierduta si cetateanul turmentat o aduce dnei Trahanache, adrisant cunoscut. Acum, dl Catavencu e chiar pierdut, pentru ca nu mai are scrisoarea pierduta, iar prefectul are o polita ale carei giruri au fost plastografiate de domn Nae, ca sa ridice 5000 de lei de la societate. Dar, deodata, Zoe devine generoasa si-l iarta. Iertarea aceasta vine atit de neasteptat, incit N. Steinhardt gaseste ca Zoe este o mare crestina. Numai ca Zoe este si politician – nu putea fi altfel! Dupa ce il pune pe Catavencu sa prezideze marea adunare si cheful cu poporul in onoarea lui Dandanche, ii sopteste ceva marelui ei adversar. Sint, de fapt, ultimele vorbe pe care Zoe Trahanache, puternica acum, le adreseaza in piesa, lui Catavencu, umil acum: „Du-te si ia loc in capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urma Camera...". Asadar, poarta viitoarei posibile colaborari intre cei doi este deschisa. Un pic mai tirziu, vazindu-l in fruntea maselor euforizate de alegerea lui Dandanache, insusi dl Trahanache, prezidentul partidului, ii spune lui Catavencu: „Si zi asa, ai? De-ai nostri, stimabile? Bravos! Ma bucur..." Iar Catavencu primeste acceptarea sa ca membru al partidului dlui Trahanache, adica al marelui partid „alor nostri", cu vorbe memorabile „Venerabile, neica Zahario! In imprejurari ca acestea micile pasiuni trebuie sa dispara!". Daca ne gindim ca anuntata criza este o asemenea imprejurare, atunci stim bine ce vedem. Rasfoiesc febril sa vad cum se termina aceasta noua alianta politica dintre dl Catavencu si dl Trahanache, dar, vai!, dl Caragiale nu a vrut sa ne spuna. Piesa se termina repede dupa aceea. De fapt, nu se termina niciodata..