Insemnatatea istorica a fiecarui popor se inalta si scade dupa cum cultura si constiinta sa nationala se inalta si scade. De aici se vede, ce fel de rol il joaca in viata popoarelor, constiinta nationala.
Constiinta poporului roman despre unitatea sa etnica e straveche. Cand romanii din Transilvania coborau la iernat cu turmele lor in Campia Dunarii sau dincolo de Dunare, pe tarmul marii, auzeau pretutindeni aceeasi limba si vedeau aceleasi obiceiuri. La fel, cand pescarii de la „balta“ treceau cu carele de peste munti, spre Brasov, Sibiu sau Bistrita, si apoi mai departe, intalneau aceeasi limba romaneasca si constientizau ca e unul si acelasi popor.
Carturarii nostri - un Grigore Ureche sau un Miron Costin staruisera inca din secolul al XVII-lea asupra acestei unitati, aratau ca moldovenii, muntenii si transilvanenii sunt „una“ si ca toti ne tragem din nobila obarsie a Romei - de la “Rim ne tragem !“
Daca exista insa o constiinta populara si una carturareasca asupra unitatii etnice romanesti, nu era in schimb si o unitate politica. Existau 3 state: unul la miazazi de Carpati - Tara Romaneasca sau Muntenia, altul la rasarit – Moldova si un al treilea inauntrul lantului carpatic - Transilvania. Mihai Viteazul e singurul domn roman care reusise sa reuneasca sub stapanirea sa toate cele 3 tari romanesti. N-a tinut decat putina vreme aceasta unire, dar amintirea faptei nu s-a mai stins niciodata.
Se pare insa ca inaintasii nostri aveau acea constiinta nationala, constiinta fara de care nu poate supravietui nici o natiune. Iar aceasta constiinta a dus intr-un final si la realizarea Unirii Principatelor din anul 1859.
In deceniul care a urmat revolutiei pasoptiste s-au amplificat actiunile romanilor pentru unire, atat in tara cat si in strainatate.
Problema romaneasca - problema internationala. Existenta in randul romanilor a unui puternic curent unionist si interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au facut ca problema unirii Principatelor sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata in timpul Conferintei de la Viena din martie 1855 si in timpul Congresului de Pace de la Paris (1856) care punea capat razboiului Crimeii (1853-1856). La Paris, cele sapte tari participante au avut atitudini diferite in functie de propriile interese. Astfel, in favoarea Unirii s-au pronuntat atunci Franta, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia (care ulterior si-a schimbat atitudinea), iar impotriva s-au declarat Austria si Turcia.Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Romane sub garantia colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor Ad-hoc care sa exprime atitudinea romanilor in privinta unirii.
Rolul Adunarilor Ad-hocAlegerile pentru aceste adunari au evidentiat disputa dintre partizanii unirii („partida nationala“) si fortele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei si Turciei. Falsificarea alegerilor din Moldova de catre caimacamul Nicolae Vogoride a creat o stare de tensiune interna si internationala.Imparatul Napoleon al III-lea care sprjinea principiul nationalitatilor, urmarind sa faca din noile state nationale elemente de favorizare a influentei franceze, se dovedi, cu acest prilej un mare prieten si sustinator al romanilor. Dupa intalnirea sa la Osbourne - intr-o insula din Canalul Manecii - cu regina Victoria a Angliei, situatia s-a dezamorsat, incheindu-se un compromis: Anglia accepta organizarea unor noi alegeri in Moldova, iar Franta renunta la principiul unirii depline sub un principe strain. Divanurile ad-hoc, odata alese, au tinut mai multe sedinte in cadrul carora s-au formulat dorintele nationale. Au cerut urmatoarele:
1. Respectarea drepturilor Principatelor si indeosebi a autonomiei lor, in cuprinderea vechilor lor capitulatii incheiate cu Inalta Poarta in anii 1393, 1460, 1511 si 1634;
2. Unirea Principatelor intr-un singur stat cu numele Romania;
3. Print strain cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei si ai carui mostenitori sa fie crescuti in religia tarii;
4. Neutralitatea Principatelor;
5. Puterea legiuitoare incredintata unei Obstesti Adunari, in care sa fie reprezentate toate interesele natiei.
Conventia de la ParisTara isi exprimase dorintele. Ramanea acum sa-si exprime atitudinea si Puterile europene. Intrunite in capitala Frantei, Puterile europene au adoptat Conventia de la Paris (7/19 august 1858), care indeplinea rolul unei Constitutii: Principatele isi pastrau autonomia sub suzeranitatea Portii si sub protectia celor sapte puteri; se adopta denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei“, fiecare avand institutii proprii; se infiintau institutii comune precum Comisia Centrala de la Focsani, Inalta Curte de Justitie si Casatie, armata; se prevedeau principii de organizare si modernizare a viitorului stat; dreptul de vot ramanea cenzitar.
Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza (1859) Pe baza Conventiei de la Paris, la 5 ianuarie la Iasi si la 24 ianuarie 1859 la Bucuresti a fost ales ca domn Alexandru Ioan Cuza, cunoscut revolutionar pasoptist.Acest fapt simboliza Unirea Principatelor si a fost salutat cu entuziasm de populatie, ziua de 24 ianuarie devenind asadar o sarbatoare nationala a romanilor. Proclamatia lui A. I. Cuza, prin care anunta ca unirea este infaptuita a ramas de atunci in paginile istoriei: „Romani: Unirea este indeplinita! Nationalitatea Romana este intemeiata! Acest fapt maret, dorit de generatii trecute, aclamat de corpurile Legiuitoare, chemat cu caldura de noi, s-a recunoscut de Inalta Poarta, de Puterile garante si s-a inscris in datinile Natiunilor. Dumnezeul parintilor nostri a fost cu tara, a fost cu noi. El a intarit silintele noastre prin intelepciunea poporului si a condus natiunea catre un falnic viitor. In zilele de 5 si 24 ianuarie ati depus a voastra incredere in Alesul natiei, ati intrunit sperantele voastre intr-un singur Domn. Alesul vostru va da astazi o singura Romanie. Va iubiti Patria, veti sti a o intari! Sa traiasca Romania!“.
Adelina Moldovan - Chicago, IL