Am mai spus-o: avem voluptatea negativului. Nu ne bucuram de nimic, daca ni se ia dreptul de a bombani. Pina si Securitatea comunista ajunsese sa inteleaga aceasta bizarerie nationala: tolera bombaneala privata, indignarea anonima, grimasa discreta. Ni se cerea doar sa nu facem tapaj, sa nu trecem de la bombaneala la fapta. Se gaseau si printre securisti destui care sa bombane. Nu exista demnitar care, macar o data pe zi, sa nu-si dea ochii peste cap excedat, aratind, semnificativ, in sus, in timp ce, cu cealalta mina, invita la tacere, de frica microfoanelor. Romanul e circotas: cind e rau, pentru ca e rau, cind e bine, pentru ca nu e chiar asa de bine; nu e el omul care sa atipeasca, suficient, in multumire de sine; nu e el omul care sa se lase inselat de aparente. Stam rau! Slava Domnului! E mai rau fara rau! Cind lucrurile intra in ordine, viata nu mai are nici un haz.
Comentatorul roman, fie el jurnalist, politician sau simplu alegator, are mereu ceva de obiectat: e prost dispus si sceptic. Imi spun mereu ca e normal sa fie asa, dupa atitia ani de obida muta si de literatura omagiala. Uneori insa poftesc la un dram de bucurie genuina, la un mic efort de luciditate pozitiva. Pentru ca bombaneala inceteaza, adesea, sa mai fie un joc dialectic, un condiment acid al convivialitatii. Ea devine un viciu.
Ca mai toate viciile, si viciul acesta rezulta din supralicitarea unor virtuti. Mai intii, spiritul critic e resimtit ca simptom al inteligentei. Numai prostii sint multumiti. Daca se discuta ceva, orice, iar dumneata, in loc sa-ti dai cu parerea iritat, in loc sa combati energic, te arati conciliant, inclinat sa vezi partea buna a lucrurilor se cheama ca esti sarac cu duhul, nating, adormit. (Ori poate mai rau: vindut guvernului!) O minte treaza e o minte in ebulitiune: diseca, reteaza, condamna. Inteligenta e, prin definitie, un „ce“ nervos, o voce irepresibila care striga din rarunchi, la tot pasul: „Asa nu se mai poate!“. Degeaba esti inteligent, daca nu esti mai inteligent decit ceilalti, decit „dumnealor“. Degeaba esti inteligent daca nu esti suparat si agresiv. O alta prejudecata asociaza spiritul critic cu gindirea independenta. Obiectez, deci nu ma las inregimentat! Nu merg cu turma, nu ma las pacalit, nu ader la opiniile altora. Nici o doctrina nu ma intimideaza, nici o autoritate nu ma inhiba. Judec „cu capul meu“. Sint obiectiv. Nu ma reprezint decit pe mine. As fi totusi nedrept daca as pretinde ca aceasta forma de derapaj logic e strict autohtona si strict contemporana. Deschid Istoriile lui Tacitus, la cartea intii, si ce citesc? „Pe cit de usor este respins scriitorul care linguseste, pe atit cel care denigreaza si uraste este ascultat cu placere; si asta pentru ca adulatiei ii este asociata fapta rusinoasa a servitutii, in timp ce denigrarea da aparenta unui spirit independent.“ Care va sa zica, avem de-a face cu o situatiune stramoseasca: publicul pretuieste mai mult spiritul critic decit spiritul acomodant.
Autorul acestor rinduri nu se exclude din clubul bombanitorilor. Si el, ca toata lumea, se complace, uneori, „sa dea cu zacherlina-n prosti“. Dar cine ar mai sta sa-l asculte, daca s-ar lasa toropit de speranta?!
(articol aparut in Dilema, nr. 234, 18-24 iulie 1997)
Andrei PLESU - DILEMA VECHE