Cind aud chemari la dez-ideologizare in Romania de astazi, abia ma abtin sa nu rid. Adevarul este ca ideologiile nu reprezinta aproape nimic la noi. Daca citim textele lui Caragiale – cel care a fixat in veac softul dupa care se face politica in Romania – vom vedea ca foarte rar personajele sale care sint oameni politici declina limpede apartenenta la un partid anume sau la o ideologie. De ce? Pentru ca marele meu concitadin a inteles esentialul: nici nu conteaza. Romania este o tara incapabila sa traiasca ideologic, iar poporul meu este cu totul nepotrivit pentru rigorile si ardoarea unei ideologii. Asta nu ar fi nimic, pentru ca aceasta incapacitate de a investi energii nationale intr-o anume credinta politica ne scuteste de un mare pericol – acela de a face rau umanitatii. Romania nu va fi niciodata un pericol pentru marile valori ale civilizatiei. E drept, inapetenta pentru ideologie ne condamna si la un loc secund printre cei care chiar dau profilul intelectual-politic al lumii. Dar, poate, e mai bine asa. Insa e ingrijorator ca politica romaneasca este profund dezideologizata si asta o face sa fie cu totul altceva decit ceea ce ar trebui sa fie.
La noi, ideologiile se rezuma la texte citite de o patura tot mai ingusta de oameni – o categorie ce ar putea fi numita „intelectuali“, dar sint mai putin decit asta, sau „oameni politici“, dar sint mai mult decit asta. Nu cunosc partid important din Romania care sa-si conduca actiunea politica dupa o ideologie anume, oricare ar fi ea. In mod normal, actiunea politica presupune o decizie care se bazeaza pe valorile politice in care crezi. Mai precis, in fata unei provocari economice, sociale, politice, strategice sau de orice alta natura, dupa analiza, interoghezi valorile in care crezi si raspunsul astfel obtinut structureaza solutia. Numai ca acest demers, cit se poate de firesc, nu exista la noi. Aici, la portile Levantului, se manifesta intens cel mai perfid fenomen cu putinta: politizarea non-ideologica. Chiar si in cazul unei ideologii impuse cu tancul, versiunea à la Roumaine a comunismului marturisea mai degraba psihologia arida a dictatorului si metehnele noastre constitutive, decit invatatura marxist-leninista.
Revenind la vremea noastra, fervoarea cu care orice partid care pune mina pe putere se repede sa „isi puna oamenii“ in functii ma sperie de doua ori. Prima oara, pentru ca principiul loialitatii, insotit de principiul distribuirii pe organizatii de partid a functiilor importante, infringe cu totul principiul competentei. Nu se cauta nici macar oameni competenti din punct de vedere politic – se promoveaza doar oamenii loiali cite unui puternic al momentului, proveniti din anumite organizatii teritoriale ale partidului. A doua oara, ma sperie pentru ca, cel mai adesea, acesti oameni, vectorii de aplicare a politicilor unui guvern cu o anumita orientare politica, habar nu au care este acea orientare politica. Ei stiu ca trebuie sa fie loiali unor oameni, si nu unor idei, unor optiuni, unor principii. Romania nu a avut niciodata pina acum o administratie de stinga sau o administratie de dreapta. Romania a avut doar guverne romanesti, cu toata claritatea imprecisa pe care o induce o asemenea caracterizare. Prin urmare, Romania mai inscrie o ciudatenie in lunga lista a formelor fara fond pe care s-a construit in ultimul veac si jumatate: politica fara ideologie.
Nu stiu exact care este situatia marelui, unicului partid zis „de stinga“ de la noi. Pot vorbi in mai mare cunostinta de cauza despre situatia partidelor zise „de dreapta“: PNL si PD-L. Desi exista o acuta animozitate intre ele, cred ca ambele partide sint foarte subrede ideologic, desi penelistii, asumind o traditie impunatoare, spun peste tot ca se asaza pe un fundament doctrinar solid. Nu voi vorbi despre actiunea politica a PN-L, dar voi vorbi despre paradoxul de a spune la Bucuresti ca esti un partid de dreapta, traditional, si de a fi la Bruxelles parte ascultatoare a unui partid de stinga – ALDE. De la Bratieni incoace, lumea politica a inventat ceva ce nu exista atunci: liberalismul de stinga. In lumea democratiilor, a spune astazi ca esti liberal echivaleaza cu a fi de stinga. La Bucuresti, PNL cultiva inca o ambiguitate evidenta si ar cam fi momentul sa o lamureasca. In ceea ce priveste PD-L, coerenta doctrinara interna a partidului are vigoarea unei umbre. La Bruxelles, PD-L e parte a Partidului Popular, dar la Bucuresti inca se intreaba cum ar trebui sa reactioneze in chestiuni precum siguranta cetateanului si ordinea publica – materie in care un partid autentic de dreapta stie instinctiv cum sa reactioneze.
Din pacate, la noi, dupa 1990, s-a impus incet-incet spiritul acestui gen de politica non-ideologica. Astfel, campaniile electorale sint confruntari ale unor grupuri de oameni aglutinate mai degraba dupa criteriul antipatizarii celuilalt, care disputa aceleasi solutii, iar cel mai convingator cistiga. Intr-un pasaj celebru din On Liberty, John Stuart Mill spunea ca orice societate libera are nevoie de competitia dintre un partid al ordinii si stabilitatii si un partid al progresului si reformei. Acesta este un adevar fundamental al democratiei. Spuneam mai sus ca multe s-au schimbat de la Bratieni incoace. Ei bine, inca si mai multe s-au schimbat de la Mill incoace. Astfel, reformele au devenit si apanajul dreptei conservatoare, iar idealul stabilitatii s-a inscris cu majuscule si pe agenda oricarei stingi civilizate. De pilda, putine reforme ale modernitatii au avut magnitudinea celor conduse in Marea Britanie de Margaret Thatcher, un conservator pur singe. La fel, putini politicieni au fost mai atasati statu quo-ului si mai indatorati unui statu quo ante decit stingistii primilor ani de postcomunism est-european. Asadar, admiratorii stabilitatii se gasesc la toti polii ideologici, aidoma reformatorilor radicali. Prin urmare, distinctia lui Mill nu mai este o disctinctie intre doua partide, ci intre doua moduri de a gindi, care se regasesc, impreuna, in interiorul fiecarui partid. In contextul acestei asumari indiscriminate a valorilor care o data separau, discutia ideologiilor este inca si mai necesara. Dar la noi, nu. Noi sintem, si in privinta aceasta, altfel. Greu de spus cum anume, dar altfel. Cum de sintem atit de politici in sensul partizan al cuvintului si atit de non-ideologici in fond ramine o intrebare deschisa. Un raspuns ar putea fi cel sugerat, in alta conjunctura, de teologul clujean Radu Preda: traim efectele modernitatii fara sa fi participat la constituirea ei.
Sever Voinescu - Dilema Veche