Mi se intampla si acum sa intalnesc lume care se intereseaza de experienta pe care am facut-o in Togo, timp de doi ani, ca educatoare la gradinita Surorilor Providentei. Intrebarile lor ma fac sa ma intorc in timp si sa retraiesc momentele cele mai frumoase petrecute cu copii si cu tinerii din Togo.
Intrebarile cele mai frecvente sunt:
Ce m-a determinat sa plec in Africa?
Nu m-au speriat problemele prezente in acele tari?
Care a fost reactia parintilor mei cand au aflat de decizia mea?
Cum erau copii si tinerii pe care i-am intalnit?
Te vei intoarce? Cand?
Pentru a raspunde acestor intrebari ar trebuie sa-mi povestesc istoria de la inceput.
Cand aveam 14 ani am simtit dorinta puternica de a deveni misionar. Citeam mereu vietile sfintilor si a acelor misionari care isi daruisera viata pentru cei saraci si acest lucru ma stimula sa ma gandesc la posibilitatea de a pleca in aceste tari si de a intalni aceasta lume caruia simteam ca ii datoram ceva, simteam ca ei au nevoie de mine. Vazusem multe filme documentare care povesteau experiente ale laicilor si ale tinerilor care gandeau ca si mine si care raspunsesera acestei chemari. Cu aceste ocazii acea dorinta se alimenta si crestea mereu mai mult.
Un prieten de al meu, preot consatean, isi daduse seama de aceasta dorinta a mea si cand ii vorbeam de ea ma incuraja spunandu-mi: „Vei fi si tu misionara, vei vedea!" In acel timp el era misionar in Mexic.
La putin timp dupa, o prietena m-a invitat sa particip la cursul de misiologie care se tinea in Casa de reculegere a Misionarilor Verbiti. Din curiozitate, dar si pentru a face un prim pas in aceasta directie pe care o aveam in inima, am decis sa frecventez cursul care se tinea o data pe luna si care a durat doi ani. In afara de multe informatii interesante, ne erau prezentate si casete video interesante care ilustrau viata din misiuni si situatiile de „necesitate" din multe tari africane.
Intr-unul din aceste documentare, imaginea unui copil care lucra pentru a-si intretine familia mi-a ramas in inima. In acel moment mi-am spus: „trebuie sa fac ceva pentru ei". Si astfel am decis ca atunci cand se va ivi ocazia sa plec in Africa. Ocazia s-a ivit pe 8 martie, in anul care a urmat cursului. Lucram ca educatoare intr-o gradinita si imediat dupa ce se incheiase serbarea copiilor de ziua mamei, am primit un telefon prin care parintele Benone Lucaci, responsabil al cursului de misiologie, ma intreba daca mai sunt dispusa sa-mi iau „zborul" spre Africa. I-am raspuns evident ca da spunand ca eram dispusa sa plec in orice tara africana.
La momentul oportun am aflat locul destinatiei: era vorba de Togo, satul Kouvc. Urma sa lucrez ca educatoare intr-o gradinita care apartinea Surorilor Providentei. Pentru prima data, dieceza noastra, in colaborare cu Dieceza de Gorizia si cu Surorile Providentei, oferea posibilitatea tinerilor romani de a-si dedica cativa ani din viata intr-o misiune. In aceasta tara exista o cultura si traditii foarte diferite de ale noastre. In ce priveste aspectul religios, crestinismul e prezent doar de o suta de ani.
Mama cunostea dorinta mea, dar nu credea ca as fi avut curajul de a face un pas atat de greu, pana cand nu i-am comunicat ca am fost aleasa si ca am decis sa plec. Era multumita pentru mine dar si preocupata pentru ca nu mai putea conta pe prezenta si ajutorul meu acasa. I-am raspuns ca daca Domnul m-a ales si chemat, ea nu va ramane singura, El ii va fi aproape si rugaciunea mea o va insoti. Am inceput imediat studiul limbii franceze, alaturi de parintele Adrian Stoica si de Monica, o colega de curs, cu care urma sa plec in misiune. In luna octombrie, episcopul Petru Gherghel, a celebrat o Liturghie speciala in catedrala din Iasi, in care am primit, alaturi de alti cinci candidati mandatul misionar incredintat prin cuvintele: „Mergeti sa traiti aventura iubirii".
In data de 10 octombrie am plecat cinci persoane spre Africa: doua educatoare pentru Togo si doua asistente medicale si un preot pentru Coasta de Fildes. Toti laicii plecam pentru doi ani, iar parintele Adrian pentru trei ani. Dupa o calatorie de unsprezece ore, eu si Monica am ajuns, in sfarsit, in Togo. Abia coborate din avion, ne-a intampinat un val de caldura sufocanta pe care aveam impresia ca nu as fi putut sa o suport timp de doi ani. Apoi, cu timpul, ne-am obisnuit cu clima.
In capitala am intalnit comunitatile Surorilor Providentei. Una se ocupa de formarea novicelor a Lome, alta de formarea copiilor si a tinerelor la Ahepc si, in sfarsit, comunitatea din Kouvc care se ocupa de centrul de sanatate dar si de gradinita unde eram repartizate noi. Vedeam in aceste surori curajul, bucuria, disponibilitatea si promptitudinea in a-i sluji pe cei „saraci". Am pus saraci intre ghilimele, pentru ca, cu timpul am descoperit ca bogatia lor consta in valorile umane de care omul are atata nevoie.
Copii au fost foarte primitori si plini de bucurie, chiar daca unii erau desculti, zambetul nu lipsea de pe buzele lor. In fiecare zi, cand mergeam la scoala, se gasea cate un copil care sa alerge in bratele mele spunandu-mi: „Woezo lo..." care inseamna „bine ai venit". Acel moment ma facea sa uit dorul de casa, de cei dragi, de prieteni si sa ma simt bine in mijlocul lor. Cand mergeam la biserica, pe strada, intalneam multi copii care ma strigau „Yovo" (alba) si imi recitau o poezie de bun venit: „Yovo, yovo bon soire! Ca va bien? Bonjour!" (alba, alba, buna seara! Cum iti merge? O zi buna!). La inceput aceste cuvinte ma oboseau, auzindu-le mereu, dar apoi m-am obisnuit, caci, de fapt, era modul lor de a-si exprima simpatia. Daca se intampla sa dai ceva unuia dintre ei, toti ceilalti alergau dupa tine cerandu-ti acelasi lucru si pentru ei; ei se gandeau ca fiind o alba aveam suficient pentru a darui tuturor.
(continuare in numarul viitor)
Mihaela Ghergheluca -www.cmdiasi.ro