Crestinismul Daciei

Crestinisnul primar la romani
Crestinismul a aparut pe teritoriul Romaniei in perioada cand regiuni ale tarii noastre se aflau integrate in imperiul roman. Raspandirea credintei crestine in aceste teritorii a avut loc in acelasi fel in care ea s-a raspandit in celelalte provincii ale imperiului. Se cuvine astfel sa aruncam o privire succinta la modul in care credinta crestina a fost raspandita in alte teritorii ale imperiului, regiuni despre care avem cunostiinta din informatiile aflate in Noul Testament. Vom analiza intai felul in care crestinii primului secol si-au facut datoria de a raspandi credinta crestina in imperiul roman.
 
Biserica primara
Viata religiei crestine pulseaza in biserici, comunitati de credinciosi cari se aduna periodic la inchinare implinind porunca Domnului si Mantuitorului lor de a proclama adevarurile mantuitoare. Cum a aparul si cum s-a inchegat credinta crestina? Cum s-au format comunitatile crestine? Care a fost modul lor de organizare si functionare? Cum se explica faptul ca o credinta obscura, ce parea un apendice al iudaismului (religia intoleranta si claustrata a antichitatii), cucereste masele unui imperiu, transforma structurile sociale si etice ale timpului, si devine universala?
Informatiile istorice cari pot oferi explicatie intrebarilor premergatoare le gasim in cartile Noului Testament pe de o parte, si in literatura contemporana si imediat urmatoare scrierii Noului Testament, pe de alta parte. Pentru a stabili veracitatea acestor surse (scrierile Noului Testament), se cuvine sa privim succint la continutul acestor scrieri, la paternitatea si autoritatea ce o incumba, avand in vedere datarea lor.

Noul Testament – document al nasterii Bisericii
Noul Testament este o colectie de 27 de carti, care prezinta viata lui Isus, activitatea ucenicilor Sai, raspandirea credintei crestine prin propovaduire si formare de biserici, si invatatura oficiala a credintei crestine oferita de apostoli in contextul istoric al functionarii bisericilor in lumea greco-romana.

Evangheliile
Noul Testament se deschide cu patru scrieri numite evanghelii (eu-angelia inseamna vestea buna in limba greaca), scrieri in care este prezentata viata Celui ce s-a identificat pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu (Ioan 9:35-37) si Mantuitorul oamenilor (Matei 18:11; 20:28; Marcu 10:45; Luca 9:56; 19:10; Ioan 3:17; 12:47). Biserica, adunarea celor ce cred in Isus ca Christosul lui Dumnezeu (Christos este traducerea in greaca a termenului ebraic Masiah – Unsul, prin care este desemnat personajul cel mai important al istoriei ce va aduce la indeplinire hotararile lui Dumnezeu), si Mantuitorul lumii, nu a aparut intamplator, ci ca rezultat al planificarii lui Isus inainte de moartea si invierea Sa. 
Isus a anuntat in lungul si in latul Tarii Sfinte ca Imparatia lui Dumnezeu s-a apropiat de oameni. Ca urmare, El a cerut ascultatorilor Sai sa raspunda cu pocainta si credinta (Marcu 1:15). Pocainta era necesara deoarece oamenii erau deficitari in a implini Legea lui Dumnezeu care cerea dragoste suprema pentru Dumnezeu si iubire pentru aproapele. Credinta era necesara deoarece Mesia, Unsul promis de Dumnezeu ca mantuitor din pacate sosise si era gata sa mantuiasca pe oameni. Isus era implinirea promisiunilor divine si a sperantelor omenirii dupa un Salvator. Ioan Botezatorul care pregatise venirea Sa predicand si el pocainta si credinta, a facut clar faptul ca Mesia va aduna in granarul Sau pe toti cei mantuiti (Matei 3:1-12),  adica va forma o comunitate a celor salvati. Isus a numit aceasta comunitate Biserica, sau Ecclesia, sau Adunarea Sa.
Dupa ce a convietuit cu ucenicii Sai timp de trei ani, Isus i-a confruntat cu o intrebare privind identitatea Lui: „Cine ziceti voi ca sunt Eu, Fiul Omului?“ (Matei 16:13-20).  Raspunsul oferit de ucenicul Petru, „Tu esti Christosul, Fiul Dumnezeului celui viu,” ii da prilej lui Isus sa vorbeasca despre viitoarea comunitate a celor ce vor accepta aceasta marturie, comunitate pe care o numeste Biserica (Ecclesia in textul original).