Teribilismul lui Radu Mazare de a purta o uniforma a Wehrmachtului deschide un subiect de obicei evitat in media - modul in care se raporteaza romanii la Holocaust - si forteaza aparitia unui serial EVZ programat, initial, inspre toamna. De astazi, in fiecare joi, veti gasi cate un ”episod” dintr-o istorie ca o rana deschisa. Incepem de aici: Otto Adler a supravietuit si s-a intors din lagare convins ca ”viata e frumoasa si surprinzatoare, ca stralucirea aurului de 24 de carate”.
UN SUPRAVIETUITOR: Otto Adler
Foto: Vlad Stoicescu
Otto Adler nu mai vede bine. I se amesteca pe retina niste puncte care se unesc in contururi vagi si foarte ciudate, ca si cum ar privi in continuu un tablou pictat de Pablo Picasso. Are optzeci de ani, se lupta zambind cu un cancer de prostata si lucreaza, ajutat de fiica sa, la o carte despre genetica urii si alte lucruri importante.
Otto Adler stie ce spune. Este un evreu care a supravietuit secolului XX. Nu e putin lucru. Pentru ca a fost la Auschwitz si s-a intors, marturiseste ca nu plange ”decat daca este absoluta nevoie”. Si mestesugeste fraza aceasta antologica: ”Viata este frumoasa si suprinzatoare, ca stralucirea aurului de 24 de carate”. Despre moarte vorbeste degajat. Ar vrea sa i se intample ca vechilor indieni. Sa se retraga in padure, langa un copac batran, si sa astepte.
O jumatate de secol de tacere
Otto Adler e cavaler. A fost decorat cu ”Steaua Romaniei”, tarziu, in 2007. Un cavaler obosit care a inceput sa uite evenimentele recente si cumva lipsite de importanta: ”Daca ma intrebati ce am mancat ieri dimineata, puteti sa ma si biciuti, habar n-am. Daca ma intrebati despre lucruri din lagar sau care e caldura specifica a dioxidului de carbon la 1.050 de grade, va spun cu precizie. L-am vazut la televizor pe un mare actor roman, un om cu o memorie fabuloasa, cum nu-si mai aducea aminte prenumele lui Bogart si numele actritei din filmul Casablanca. I-am vazut durerea intiparita pe fata. L-am inteles”.
In contrapartida, Otto Adler stie ca e condamnat sa-si aminteasca tineretea mutilata, pe care s-a chinuit, degeaba, s-o ingroape intre straturile adanci, ca transeele, ale memoriei. Pana in 1996 n-a vorbit despre Holocaust. Deloc. ”N-am avut timp si n-am putut. Puteam sa vorbesc despre protectia mediului, dar nu despre Auschwitz”, se justifica, stangaci, omul care a strans in fata numelui titlurile acadamice care i-au tinut mintea ocupata si nu l-au lasat sa se intoarca in timp.
Profesorul Adler s-a dedicat siderurgiei, in care si-a gasit terapia si destinul. Intre 1954 si 1994 a predat la Catedra de Termotehnica din cadrul Universitatii Politehnice din Bucuresti si a navigat intre laborator si teren. S-a pensionat conferentiar universitar doctor inginer: ”Nu exista nimic construit in Romania pana in 1994 in domeniul siderurgiei de care eu sa nu stiu. Cunosc pana si cainii din localitatea respectiva”.
Selectia de la Auschwitz, langa Furnalul 7
Siderurgia si Auschwitzul se regasesc, atat de socant si de firesc, in cosmarurile lui Otto Adler: ”Am visat recent selectia de la Auschwitz, doar ca ea avea loc sub Furnalul 7 de la Hunedoara! A fost ingrozitor, fiindca nu mai eram baiatul de atunci care nu stia ce se va intampla, ci eram tot un tanar, dar care intelegea exact ce urmeaza sau ce poate urma”. In lagar nu era timp pentru vise: ”Acolo visam ca sunt liber. Sau nu visam nimic. Nu prea aveam timp sa visez pentru ca ma trezeam din somn din cauza paduchilor. Erau miliarde. Ati vazut in filme ca la Auschwitz scria: “Munca elibereaza”. E fals. La Treblinka si la Mauthausen scria asa. La Auschwitz scria: “Un paduche este moartea ta”. Pentru ca boala cea mai frecventa intr-un lagar era tifosul exantematic. Eu am scapat de cinstea de a fi posesorul aceste boli”.
In anii din urma, a fost presedintele Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului, a citit enorm despre iudaism, a fost filmat de o echipa a lui Steven Spielberg (careia i-a povestit nu viata din lagar, ci pe aceea de dupa), a sprijinit tiparirea a mii de carti pentru difuzare in scoli, a tinut conferinte si a ajuns in punctul in care spune asa: ”Noi, supravietuitorii, suntem terminati. Disparem. Cel mai tanar om care a fost intr-un lagar de concentrare din actuala Romanie are 75 de ani. Peste zece ani n-o sa mai fie niciunul dintre noi sau, daca va mai fi, va fi un fel de mumie”. Nu exista cale de mijloc: vorbesc acum sau tac pentru totdeauna.
Povesti ca a lui Otto Adler sunt fundamentale, pentru ca nu spun ceva tragic doar despre trecut. Holocaustul e cea mai importanta lectie recenta despre unde se poate ajunge cand operam cu excluderi sociale, iar asta e o tema mai actuala ca oricand in Europa.”De ce trebuie sa luptam pentru a mentine amintirea Holocaustului vie? Eu n-am luptat ani de zile, pentru ca am zis ca trebuie sa uitam. Am gresit! Ce se intampla in Europa, in Italia, in Irlanda de Nord? Se intampla acum aceleasi proceduri care li s-au intamplat evreilor atunci. Daca luptam impotriva Holocaustului, nu luptam ca sa-i aparam pe evrei, ci luptam ca sa aparam oamenii. Lumea a inceput sa uite si istoria care se uita se repeta”, avertizeaza Adler. Peste curtea casei sale din Ferentari curge, pentru o clipa, o mare de tacere. Apoi se aude doar zgomotul fin, ca un falfait de aripi, al unui oftat.
”Pot sa spun cu mana pe inima ca inca exista anti-semitism in Romania. Si asta in conditiile in care mai sunt in tara aproximativ 8.000 de evrei!” - Otto Adler, supravietuitor al Holocaustului
O TRAGEDIE AMPLA
Holocaust, un cuvant insuficient
Otto Adler a inteles repede ca l-am vizitat in cautarea unui raspuns la cea mai grea intrebarea din lume: ”De ce?”. ”La temelie sta antisemitismul. Acesta este de nenumarate feluri si incepe de la antisemitismul individual: tu nu stii ce inseamna un evreu, deci e altceva decat cunosti, iar tot ceea ce nu este ca tine este rau. De la antisemitismul individului se ajunge treptat la antisemitismul de stat. Statul are doua maini: una care apara cetateanul, alta care pedepseste in cazul in care cetateanul comite ceva impotriva societatii. Prima manifestare a antisemitismului sistemic este ca statul ia mana de pe evrei. In Romania, primul fenomen de acest fel a fost legislatia antievreiasca. Apoi, prin progromul de la Dorohoi, unde au murit laolalta evrei cu varste curpinse intre 1 si 80 de ani, fenomenul a luat o turnura oribila”.
Cuvantul Holocaust nu i se pare insa potrivit lui Otto Adler. ”Daca ati citit Vechiul Testament, stiti ca Holocaustul este de fapt procesul de ardere a resturilor animale ramase in urma jertfelor. Analogia s-a facut cu faptul ca si nemtii trebuiau sa arda cadavrele, in ultima etapa a procesului de exterminare. Procesul era insa mult mai complex: selectia, trimiterea intr-un fel de gradina in care asteptau sa termine ”sarja” anterioara, vestiarul in care se dezbracau si li se spunea ca sunt trimisi la baie, apoi camera de gazare. La final, in camera gaseau o piramida de morti, pentru ca fiecare incerca sa urce cat mai sus pentru a respire putin aer. Aceasta piramida era dezasamblata acolo, urma apoi camera cuptoarelor. Vedeti deci ca Holocaustul nu reprezinta decat un capitol nenorocit dintr-un caz particular. Denumirea din ebraica, Shoah, care semnifica tragedie, e mult mai aproape de adevar”.
Otto Adler stie: comunitatile care reactioneaza la discriminari, ca aceea din Irlanda de Nord, sunt cele sanatoase. ”Este important ca oamenii normali sa nu taca. Ce s-a intamplat in Olanda, tara Annei Frank, ce s-a intamplat de trimite astazi in Parlamentul European deputati neo-fascisti? V-am spus: oamenii au uitat si, de aceea, au incetat sa mai gandeasca”. Adler priveste critic politica, de care nu s-a simtit atras niciodata: ”N-am fost inscris in niciun partid. Nu exista om care sa nu minta, multe minciuni sunt nevinovate. In politica, insa, orice om trebuie sa minta prin definitie”.
CAND BINELE INVINGE
Minunile din lagar nu au nevoie de cuvinte
Otto Adler a invatat la Auschwitz ceva care i-a folosit mai tarziu: sa nu judece niciodata dupa ”imagine”. Acolo, la granita cu moartea, s-a convins ca Lombroso, italianul care credea ca poate distinge criminalii in functie de fizionomie, ”a fost un bou”. ”Am avut un gardian cu mutra specific lombrosiana. Fiindca aveam prejudecati, eram ingroziti. Dar omul asta s-a dovedit a fi un inger, impartea painea cu noi, ne dadrea din tigarile lui…”. Mai mult, in ultimul lagar prin care a trecut, Otto Adler a inteles si ca propaganda nu poate distruge niciodata definitiv omenia.
”Tata s-a imbolnavit, si fara tratament murea in cateva zile. Medicul lagarului mi-a dat o reteta scrisa pe o bucata de sac de ciment. Comandantul lagarului, el insusi detinut, m-a ajutat, m-a trimis cu o echipa care facea curat pe o strada bombardata din Stuttgart. Nu era nimeni decat un tanar, de varsta mea, in uniforma de Hitlerjungend. Toata viata lui fusese educat sa ii urasca pe cei ca mine. Dupa semnul pe care il aveam in piept, stia ca sunt cel mai mare dusman al Germaniei. Am pus reteta pe o daramatura cu o pietricica deasupra ei. L-am privit, dar nu i-am spus nimic. A doua zi de dimineata, tanarul era tot acolo. Imi adusese medicamentele. A trebuit sa ies din perimetrul in care faceam noi curat. Cel care ne pazea a tras asupra mea, mi-au intrat bucati de piatra in picior, dar am apucat medicamentul si tata a mai trait paisprezece ani. Pe tanarul acela care mi-a salvat tatal nu l-am mai vazut niciodata. N-am apucat sa ne spunem niciun cuvant”.
”Atunci, sinuciderea parea simpla, trebuia sa pui mana pe sarma dintre blocurile din lagar. Dar cand am pus eu mana, nu s-a intamplat nimic, fiindca era zi. Doar noaptea se baga curent. Atunci am hotarat ca, orice ar fi, nu ma voi sinucide niciodata”
”Cel putin din punct de vedere oficial, in Romania s-a acceptat ca a existat Holocaustul. Dar pe mine nu ma intereseaza treaba asta, ma intereseaza ca oamenii sa accepte ca acesta este un semn de care trebuie sa pazim omenirea” - Otto Adler
AMERICA REFUZATA
”Hai mai bine acasa, sa vedem daca s-a intors mama”
Otto Adler vorbeste sapte limbi: romana, germana, maghiara, franceza, engleza, ebraica si rusa. Dupa legile evreiesti, baietii trebuie sa invete sa citeasca de la trei ani, silabisind Tora. Asa a crescut si Otto, in Cluj-Napoca. La mijlocul anilor ‘30, antisemitismul atinsese Ardealul, nu cotise insa dreapta, pe Strada Dorobantilor, la numarul 74, unde erau ”Garajele Leonida”. Acolo, copiii maghiari, romani si evrei se jucau impreuna intr-un univers mai mic si mai bun, fara conflicte etnice sau religioase. Cel mai bun prieten din copilarie al lui Otto Adler era Nelu Lungu, care a ajuns si el profesor universitar, la stomatologie, la Cluj.
Cei doi s-au regasit dupa sapte decenii de despartire. Nelu inca mai stie alfabetul ebraic, pe care l-a o data cu Otto, pe cand acesta era cu piciorul in ghips si voia sa studieze numai impreuna cu prietenul lui roman. ”Ne intalnim si ne plangem de boli”. Ultima oara, Adler i-a pus o intrebare dificila si inutila: ”Nelule, in ce limba vorbeam noi cand ne jucam?”. Raspunsul a fost: ”In ungureste”. Copiii de atunci, la fel ca oamenii batrani de acum, stiu ca nu e cel corect. Se intelegeau intr-o limba necunoscuta, universala si fireasca, asa cum se inteleg toti cei care n-au apucat inca sa invete sa urasca.
”Ne bateau democratic”
Nu mult mai tarziu, Adler a inteles ca poarta cu el stigmatul poporului sau. A invatat ca este ”jidan” si in Clujul de la sfarsitul deceniului patru, ”jidanii” erau batuti de cate ori ieseau pe strada: ”Ne bateau, democratic, toata lumea in egala masura, ne bateau si ungurii, si romanii!”. In 1939 a intrat in prima clasa la Liceul ”G. Baritiu”, apoi timpul a incetat sa mai aiba rabdare: ”Au venit ungurii in Transilvania si i-au dat pe evrei afara din scoli. Mi-au facut un bine, caci asa s-a nascut Liceul Evreiesc din Cluj, unde au predat universitari, doctori in stiintele lor, ramasi pe drumuri. Am fost o promotie exceptionala! Colegul meu de banca a fost Krau Edgar, care a devenit unul dintre cei mai mari psihologi ai lumii!”.
Restul e comun si tragic: ghetoul, drumul cumplit spre Auschwitz-Birchenau, intrebarea lui Mengele: ”Cati ani ai?”, raspunsul mincinos si salvator: ”17”. Ca in ”La vita e bella”, Otto a ramas nedespartit de tatal sau. S-au inghesuit cu alte mii de barbati in baraci dreptunghiulare si inguste, au purtat hainele vargate cu triunghiul rosu si o dunga galbena care incadra litera ”U”, de la Ungaria, au iesit la apel, la sase dimineata, au ”mancat” zeama calduta si rosiatica scoasa din sfecla furajera si au slabit pana la limita. Tatal lui a intrat in lagar cantarind 107 kilograme. La iesire mai avea 36.
La Dachau s-a murit “democratic”: evrei si crestini laolalta
O vedere din iad: farfuria cu cartofi
Dupa Auschwitz, pentru Otto si tatal sau a urmat un lagar de munca, pe teritorirul de astazi al Frantei, intr-o comuna numita Thiel, aproape de Luxemburg. Acolo a mancat Otto cea mai buna mancare din viata sa frumoasa si surprinzatoare ca stralucirea aurului de 24 de carate: ”O farfurie cu cinci cartofi copti in coaja”. In toamna anului 1944, au venit trenuri, care mergeau in zig-zag, pe cai ferate bombardate, si i-au dus intr-un lagar de langa Stuttgart. De aici au fost transferati in martie 1945, la Dachau. Finalul a fost cu americani aruncand alimente din camioane, cu evrei ca niste scheleti mancand si murind.
Un amanunt: Otto Adler a fost din copilarie poliglot. Asta l-a salvat, a fost interpret oficial al garnizoanei militare aliate si i s-a oferit posibilitatea sa plece in Statele Unite. Tatal a refuzat oferta: ”Hai mai bine acasa, sa vedem daca s-a intors mama”. Mama insa nu s-a intors niciodata. Fusese gazata in prima zi la Auschwitz2-Birkenau. In primavara aceea a anului 1945, Otto a fost la un pas de moarte, a fost salvat de injectiile-minune cu penicilina (”Am fost primul roman care a cunoscut un astemenea tratament”), l-a cunoscut pe Eisenhower si, pentru ca era absoluta nevoie, a plans.
Epilogul e asa: in 1978, Otto Adler a mers intr-o delegatie in Polonia. A stat trei ore la Birchenau. Doua minute nu s-a putut misca. ”Papasule, ce-ai facut, ma, acolo, intepenit? Te-ai ramolit?”, radeau colegii. Otto Adler nu le-a raspuns si au plecat toti inspre Cracovia, unde a fost izbit de frumusete: ”Nu stiu de ce locuiesc oameni acolo, ala nu e un oras, e un muzeu”. Mai departe, s-au oprit sa manance la un han, intr-o comuna oarecare. Vorbind nemeteste, Otto Adler a atras mania satenilor.
Ranile razboiului erau nevindecate. ”Ne-a salvat atunci Rica Raducanu. Le-am zis ca suntem romani, dar nu s-au linistit, pana cand n-a strigat unul dintre ei: ”Romani? A! Rica Raducanu!””. Otto Adler zambeste. Colegii s-au luat cu altele, nu l-au mai intrebat niciodata de ce a incremenit doua minute. Acum, dupa treizeci si unu de ani, le-ar spune asa: ”Am revazut ”selectia”, pe doctorul Mengele ridicand mana dreapta si trimitandu-ma sa mai traiesc”.
Andrei Craciun, Vlad Stoicescu- Evenimentul Zilei