A fost odata, in centrul Micului Paris, o lume in care se intalneau deopotriva soaptele indragostitilor cu vocile stridente ale vanzatorilor de ziare ambulanti si muzica de la tarafurile lautaresti cu fosnetul apei sub vaslele liceenilor sau cu hohotele lor de ras, fericiti ca au evadat dintre zidurile Liceului „Lazar“. A fost odata o gradina minunata a carei poveste a inceput demult, acum mai bine de 200 de ani: Gradina Cismigiu.
Istoria europeana a Cismigiului a inceput de la o dorinta practica: Alexandru Ipsilanti, domn al Tarii Romanesti, voia sa construiasca cismele, care sa dea apa proaspata. Prima s-a ridicat langa intrarea de astazi dinspre Strada Stirbei Voda, iar in spatele ei si-a construit o casa Dumitru Suiulgi-basa, seful lucrarilor, avand titlul de Marele Cismigiu (seful cismelelor).
Pana la inceputul secolului al XIX-lea, Cismigiul era numit balta lui Dura negutatorul, mult mai intinsa decat suprafata de astazi a parcului. Asadar, balta plina de mal, cu izvoare subterane nesecate, si imblanzirea locului i-au revenit unui strain. Vienezul Carl Friederich Wilhelm Meyer, arhitect peisagist, a fost adus mai tarziu, sub domnia lui Gheorghe Bibescu. Iar balta cea maloasa s-a transformat in lac cu arteziana in mijloc. Gradina a inceput sa se construiasca incet, incet, s-au adaugat straturi peste straturi si ani peste ani...
Au urmat plantarea a mii de arbori indigeni sau din specii ra¬re, proiectarea de grote artificiale si poduri. Aici a existat intr-o vreme chiar si o minigradina zoologica, unde se gaseau lupi, ursi, vulpi si castori, iar suprafata gradinii a fost definitiv deli¬mi¬tata in 1850, dupa ce parcului i s-a adaugat o bucata din gradina familiei Cretulescu.
Inaugurarea oficiala a avut loc in 1854, iar gradina a inceput sa gazduiasca tarafuri lautaresti si ritmuri mi¬li¬tare. In noua si minunata bijuterie a orasului, trasurile si ca¬laretii nu aveau voie sa intre si nici cainii sau vanzatorii am¬bu¬lan¬ti. De atunci si pana in anii dintre cele doua razboaie mondiale, cand Cismigiul a devenit parcul servitorilor,
Gradina a cu¬noscut admiratia unor personalitati pitoresti, a nobililor si a va¬ga¬bonzilor, capatandu-si aura simbolica inca devreme, da¬to¬ri¬ta intalnirilor de intrajutorare a saracilor. Gradina a acceptat imediat semnele modernitatii timpurii, gazduind primul chiosc de ziare din Bucuresti si un restaurant, Monte Carlo, proiectat de arhitectul Ion Mincu pe malul lacului, care insa a fost bombardat in timpul razboiului si n-a avut deloc o soarta prea lu¬mi¬¬noasa dupa aceea. Iar in zona unde e biserica se spune ca ar exista un tunel care ar duce pana la centrul civic...
Cismigiul e locul unde odata, demult rasuna taraful lui Anton Pann si se amesteca frumos cu valsurile vieneze ale lui Strauss, Cismigiu e locul unde se organizau deopotriva meciuri de box in aer liber, care starneau uimiri si zambete, pentru ca oameni seriosi - nu-i asa? - se bateau fara pricina, aici aveau loc baluri si serbari. Doar in timpul ocupatiei germane din vremea primului razboi mondial, destinatia de gradina publica a Cismigiului a fost schimbata si in locul florilor, pe langa alei, au fost plantate zar¬zavaturi. Tot atunci se pare ca si Liceul Lazar a fost transformat pentru o vreme in Comandatura germana, iar biblioteca, extrem de bogata, a avut mult de suferit, fiind arse exemplare rare.
PARCUL LAZARISTILOR
Dar Cismigiul, cu farmecul lui de nesurprins in cuvinte, cu aerul pe jumatate boem, pe jumatate elegant, cu stralucirea lui discreta, cu aleile pline de adolescenti, cu Buturuga cea galagioasa, care acum nu mai exista, cu toate culorile care-l traversau in anotimpuri, si-a trait frumoasa istorie pana azi... cand, in fapt, nimic nu s-a schimbat de la povestile pe care cu umor le istorisea Grigore Bajenaru in „Cismigiu et Comp.“, romanul lazaristilor si al tuturor adolescentilor care au „chiulit“ vreodata de la ore ca sa se piarda printre aleile parcului lor iubit.
„Nu cunosc asezarea tuturor liceelor din tara noastra, dar nu cred sa existe vreunul mai pitoresc si mai fermecator incadrat ca Liceul Lazar, care este inconjurat din trei parti de Cismigiu, gradina cu reputatia de a fi cea mai frumoasa si cu cele mai variate specii botanice din Europa. Cand primavara se hotaraste sa-si faca popasul in Bucuresti se opreste in prima zi in Gradina Cismigiu. Vestitorii si i-au trimis cu cateva zile inainte... (...) Si daca astazi ai trecut pe aleile discrete ale Cismigiului, privind la bobocii de pe crengi... peste noapte, Primavara infaptuieste minunea: in zori, la fiecare pas, te intampina miresme de basm, incremenite de un vrajitor poznas - buchete uriase de zapada proaspata iti daruiesc miresme suave si de un farmec infiorator de dulce. (...) Lacul albastru verzui oglindeste siluetele plopilor inalti, ale stejarilor, artarilor, brazilor si molizilor, ienuperilor, castanilor, ulmilor si platanilor uriasi ce-l strajuiesc de pe maluri, intocmai unor sentinele infipte in pamant pentru vesnicie.“
E una dintre putinele pagini din “Cismigiu et Comp.” in care Bajenaru se lasa furat de nostalgia pe care o naste gradina tineretii lui si ii povesteste farmecul de nepovestit.
CISMIGIUL, UN „NIMENI’S LAND SCOLAR“
In vremea adolescentei lui, in acea minunata lume care a fost Bucurestiul interbelic, cand liceenii fugeau la Buturuga celebra ca sa bea un pahar cu lapte batut si, uneori, o halba cu bere, dar stiau si sa numere frunzele care cadeau din pomi, ingalbenite, toamna, si petalele floricelelor de liliac primavara, Cismigiul era insa un fel de „nimeni’s land scolar“.
O tara a nimanui, ne povesteste profesorul Tudor Opris, de la „Gh. Lazar“, autor al unei frumoase monografii a liceului. Dar, pe de alta parte, era impartit pe zone, intre licee si nimeni n-avea voie sa le incalce. “Era un pact nescris. Partea de sud a gradinii era a Lazarului, partea de nord-est era a Liceului «Sf. Sava» si partea de nord-vest a Liceului «Mihai Viteazul».
Fetele, la randul lor, erau impartite tot pe teritorii. Nu te puteai indragosti asa de o fata care nu era la liceul sortit... Fiecare liceu de baieti nu avea voie sa aiba iubite decat dintr-un anumit liceu de fete. Fiecarui teritoriu masculin ii era repartizat un anume teritoriu feminin, si daca se intampla ca o fata sa se indragosteasca de un baiat de la un alt liceu era o adevarata drama. Din cate-mi amintesc, din legende, Lazar avea repartizat liceul «Dna Ghica», desfiintat in ‘48, iar pentru Colegiul «Sf. Sava» erau sortite fetele de la «Carmen Sylva», unde astazi se afla Conservatorul. Daca se intampla cumva sa se amestece, iesea cu batai.
Daca se incalcau teritoriile si masculine, si feminine, iar o fata era prinsa in alt teritoriu, ieseau «kafturi». Dar toate astea se intamplau numai intre elevi, directorii de licee, profesorii nu stiau nimic. Pe atunci, secretele se pastrau.”
Din „Cismigiu et Comp.“ citire: „Marele privilegiu de a fi adapostit la marginea unei gradini publice si, mai ales, de a avea o intrare prin aceasta gradina nu-i este harazit nici unui alt liceu din Bucuresti... (...) Intri in clasa cu pieptul sagetat de bucurie, dar si strabatut de o justificata mahnire ca nu te poti bucura din plin de frumusetile daruite acestui pamant din belsug si aruncate cu nemiluita in Cismigiu!“.
Monica Andronescu – Jurnalul National