Nu cu multe saptamini in urma, am avut placerea de a fi gazda unei conferinte sustinute de Vladimir Tismaneanu intr-una din salile somptuoase al Camerei Deputatilor. Conferinta vorbea despre anul 1989, despre caderea comunismului in Europa de Est si despre iesirea in democratie a natiunilor din fostul „lagar socialist“. Titlul exact al conferintei era „Naufragiul utopiei: semnificatiile istorice, politice si morale ale revolutiilor din 1989“. Ca de obicei, Vladimir Tismaneanu a dovedit inteligenta, elocinta, profunzime si, mai ales, o cunoastere unica a temei. La sfirsitul conferintei, a venit momentul intrebarilor. Toate, dar absolut toate intrebarile s-au referit intr-un fel sau altul la serviciile secrete, la conspiratii si la manevre oculte. Nu cumva revolutiile din Estul Europei au fost, de fapt, o abila manevra kaghebista/ciaista/mosadista si nicidecum expresia luptei pentru libertate a jumatate de continent? Nu cumva 22 decembrie a fost un scenariu scris in birouri securistice si nu pe strazi? Dar Malta? Nu cumva tot ceea ce s-a intimplat cu noi, est-europenii, dupa 1989, confirma teoria unei largi conspiratii? Andropov?
M-a uimit frecventa acestor intrebari si m-a stupefiat aerul cu care erau puse. Toti cei care intrebau – parlamentari, studenti, gazetari etc. – dadeau voit impresia ca stiau ceva ce nu puteau spune, dar lasau evident sa se inteleaga. Interogatia era, de fapt, forma prin care cel care intreba transmitea tuturor celorlalti faptul ca stie. Nu as vrea sa fiu gresit inteles, asa ca ma grabesc sa spun ca astfel de intrebari mi se par absolut legitime. Dar ceea ce m-a uimit a fost multitudinea lor. Repet, absolut toate intrebarile adresate profesorului Tismaneanu se refereau, intr-un fel sau altul, la comploturi urzite de servicii secrete, masonerii sau bine ascunse guverne mondiale. Imediat, mi-am adus aminte de povestile halucinante care circula in spatiul imens si incontrolabil al opiniei publice despre 11 septembrie 2001. Imediat mi-au venit in minte citeva branduri consacrate ale conspirationismului international: Protocoalele inteleptilor Sionului, grupul Bielderberg, experimentul Philadelphia, codul lui Da Vinci. Pentru cei mai multi dintre romani, evenimentele din decembrie 1989 fac parte din aceasta categorie. Dupa 20 de ani, avem o singura certitudine cvasiunanima: adevarul despre decembrie 1989 nu este aparent, ci ocult. Romanii nu sint, insa, mai paranoici decit altii. Succesul crescind al cospirationismului este o trasatura a opiniei publice mondiale. De fapt, cam de prin secolul al XIV-lea, lumea noastra a devenit tot mai disponibila pentru teorii ale conspiratiei.
Probabil ca cea dintii dovada a faptului ca mintea oamenilor fusese cucerita de conspirationism o gasim in furia cu care autoritatile, alaturi de popor, reactionau in vremea sinistrei pandemii de ciuma bubonica de la mijlocul secolului al XIV-lea. Aparuta in sinul armatei mongole, care pe atunci controla un vast teritoriu in Asia, si adusa in Europa pe caile comerciale de negustori genovezi, venetieni, portughezi, englezi si scandinavi, ciuma bubonica a facut ravagii in Europa anilor 1348-1350. Firesc, nu avem date precise despre amploarea fenomenului, dar istoricii cad de acord ca aproape jumatate din populatia Europei a fost afectata de pandemie, iar numarul mortilor poate fi rezonabil plasat oriunde intre 75 de milioane si 200 de milioane de oameni. O apocalipsa, cu adevarat. Ei bine, explicatiile acestei cumplite pandemii au fost, evident, de natura conspirationista. Prin mai toata Europa, se spunea ca evreii si vrajitoarele sint de vina. In regatele de la tarmurile mediteraneene ale continentului, se adaugau si arabii la lista conspiratorilor care, raspindind intentionat aceasta boala, vor sa distruga crestinismul. Asa cum si azi o pandemie devine imediat problema politica, la fel a fost si atunci: Inchizitia a intrat serios in rol si a asumat misiunea opririi molimei.
Autoritatile au trecut la represiuni salbatice impotriva categoriilor mai sus enumerate, iar popoarele colaborau entuziast si cu spirit de raspundere. Ma intorc la intrebarile de la finalul conferintei lui Vladimir Tismaneanu. Eu nu cred ca istoria se scrie in secret, undeva in spatele multor usi inchise, si apoi se pune in act prin unelte obediente, tacute si infiorator de precise. Dimpotriva, cred ca lista comploturilor esuate este cu mult mai lunga decit cea a celor reusite si mai cred ca arareori un complot pus la cale chiar atinge obiectivele pe care le urmareste. Cu atit mai mult in cazul evenimentelor politice extrem de complexe, in care sint angrenati zeci de mii de oameni furiosi scosi in strada. Dar marele risc la care se expun cei care cred in teoriile conspiratiei tine de propria lor minte. Trecerea de la teoria conspiratiei la gindirea conspirationista se face aproape pe nesimtite.
Examinarea rationala a realitatii nu exclude imediat teoria conspirationista. Este foarte posibil ca unele evenimente din jur sa aiba explicatii de acest gen. Dar increderea in teoriile conspirationiste, oricare ar fi ele, numai pentru ca sint conspirationiste, este o forma grava de manifestare a unei neincrederi cronice in lumea din jur, in propria capacitate de gindire si actiune si, mai ales, in propria minte. Cred ca gindirea conspirationista – adica exercitiul de a percepe in mod obisnuit orice in termenii unei conspiratii – este o inchidere dureroasa a mintii. Cum ar zice marele meu concetatean, fandaxia-i gata!