Ca si repertoriul „momentelor“ si al comediilor lui Caragiale, teoria maioresciana a „formelor fara fond“ pare sa ne urmareasca in eternitate. Ceea ce incepuse prin a fi o descriere, un diagnostic de etapa a devenit un fel de stigmat. Nu mai putem scapa de simptomele bolii diagnosticate, ne miscam mereu in penumbrele ei. Era inevitabil sa ne consolidam ca stat modern, adoptand mai intai forme ale modernitatii, pentru care nu aveam inca substanta. Substanta, „fondul“ urmau sa apara mai tarziu. Dar parem sa fi incremenit intr-o indefinita asteptare a fondului, cultivand inertial forme goale.
De la o vreme insa, am impresia ca in definitia „specificului“ autohton trebuie sa includem si o maladie simetrica, o patologie rasturnata: nu avem doar forme fara fond; am ajuns sa avem si fond fara forme. Adica avem substanta necesara pentru a obtine o performanta onorabila, dar suntem incapabili sa dam acestei substante o structura eficienta, o articulatie decenta, un mod de manifestare competitiv. Avem marfa, dar n-avem ambalaj. Avem „baza materiala“, dar nu stim sa-i adaugam suprastructura institutionala necesara. Din aceasta cauza, suntem incapabili sa trecem de la latenta la act, sa depasim stadiul beneficiilor potentiale.
Exemplele sunt „legiune“. Unele sunt pe buzele tuturor. Dispunem, de pilda, cu siguranta, de un remarcabil „fond“ turistic, dar nu suntem in stare sa-l punem in forme prizabile, formele insemnand, in acest caz, servicii: de la sosele si hoteluri la – vorba presedintelui – ospatari stilati si closete civilizate. Avem un „traditional“ fond de ospitalitate, dar ospitalitatea noastra poate capata „forme“ stingheritoare: pacalirea musafirului, lipsa de grija pentru confortul lui, laudarosenia infantila.
Avem un „fond“ crestin pretios, o solida mostenire ortodoxa, care pana la un punct a gasit spectaculoase solutii de expresie „formala“. Dar acum, fondul acesta si-a pierdut forma. Pictura bisericilor s-a uratit inadmisibil, pe o gama de erori care merge de la prost gust la dulcegarie sau platitudine. Teologia noastra e palida, conventionala, iar preotimea, evident cu notabile exceptii, s-a pliat pe o mentalitate profana, alunecand in filetism (etnicizarea credintei), descurcareala lucrativa, pragmatism lumesc.
Caracteristica, in acest plan, este evolutia noastra postrevolutionara. Oricat relativism, scepticism, defetism si dezamagire am mobiliza in jurul „evenimentelor“ din decembrie ’89, trebuie sa admitem ca ele au adus totusi in viata noastra o schimbare masiva, o schimbare de fond. Dar fondul acesta nou intarzie sa se institutionalizeze, sa capete forme articulate. Cat de cat coerente si cat de cat consecvente. Avem un fond de libertate cum n-am avut inainte de 1989, dar n-am reusit sa-i gradinarim formele de manifestare.
Avem presa libera, fara rigoarea profesionala a gazetariei mature. Avem fondul democratiei, dar n-avem bogatia si subtilitatea ei formala, ordinea ei dinamica, imaginea ei deplina. E semnificativa, de altfel, obsesia noastra pentru „imagine“. E o dovada ca resimtim in mod spontan precaritatea felului nostru de a aparea, carenta formala a fondului de care dispunem. „Imaginea“ e buna administrare a unui „fond“. Ne lipseste. A fi blocat in tranzitie e a te misca nesigur intre forme fara fond si un fond fara forme.
Andrei Plesu - Adevarul