Exercitiul denigrarii nu trebuie confundat cu exercitarea, legitima si necesara, a spiritului critic.
La inceputul primei carti a Istoriilor lui Tacitus, gasim urmatorul text: „... pe cat de usor este respins scriitorul care linguseste, pe atat cel care denigreaza si uraste este ascultat cu placere; si asta pentru ca adulatiei ii este asociata fapta rusinoasa a servitutii, in timp ce denigrarea da aparenta unui spirit independent.“ Suntem in plina contemporaneitate! E vorba si despre impartirea gazetarilor in „detractori si lingusitori“, si despre independenta de spirit opusa servilismului, ba chiar si despre rating, de vreme ce se invoca placerea publicului de a se infrupta mai degraba din injuraturi, decat din vorbe bune. Demolarea e rentabila!
Desigur, exercitiul denigrarii nu trebuie confundat cu exercitarea, legitima si necesara, a spiritului critic. E cat se poate de igienic, din punct de vedere social si politic, sa observi lucid, sa amendezi derapajul oriunde il intalnesti si sa-ti exprimi, nestingherit, rezervele. Denigrarea e altceva: nu o forma de discernamant, ci o specie a urii, sau, in cazuri benigne, a bascaliei.
E negativitate de principiu, judecata anterioara analizei, sau analiza folosita strict pentru a confirma o judecata gata facuta. Din acest motiv, tocmai intrucat faptele reale nu conteaza, victima denigratorului nu se poate apara. Orice ar face, e condamnata dinainte. Denigrarea e modalitatea curenta a luptei politice. Adversarul e „vinovat“ nu atat pentru ca a facut vreo nefacuta, ci pentru ca e „adversar“, pentru ca e din alt partid. Pe scurt, e vinovat fiindca e vinovat.
Foarte exacta, in textul lui Tacit, este observatia ca, in vreme ce lingusitorul e mai curand dispretuit, denigratorul e credibil. Opinia publica il califica drept „curajos“ si „independent“. Cu cat e mai brutal, cu atat e mai respectabil: le zice bine, de la obraz; n-are mama n-are tata... In realitate, denigratorul, cand nu e pur si simplu un caz de nevroza, sau de proasta dispozitie cronica, e un spirit funciarmente neliber, anexat unui context dat, unor slabiciuni personale, unei servituti practicate prin ricoseu: injura pentru a-i flata pe adversarii celui injurat. Cu alte cuvinte e, si el, tot un lingusitor, dar un lingusitor indirect, mascat: un lingau „sub acoperire“.
Las la o parte ipoteza „tonomatelor“, respectiv suspiciunea ca denigratorul e un mercenar. Prefer sa inventariez rapid alte cateva servituti, carora personajul le cedeaza, fara macar s-o stie. Mai intai, el cedeaza, adesea, unui trend, unui curent la moda, unei opinii de grup. Asa se explica de ce denigratorul ataca, de regula, in haita. „Iese pe sticla“ cu alti cativa „comparsi“, care isi ridica reciproc mingea la fileu, asa incat totul devine un amuzament de gasca, stimulat de euforia unui consens garantat. Omul nostru e, de asemenea, sclavul umorilor proprii: se lasa manipulat de antipatii personale, de furii private, de „stari“ scapate de sub control. In sfarsit, el e victima ridicola a unei suficiente jenante: e incantat de sine, de inteligenta sa, de bancurile sale, de incisiviatea sa.
Se lafaie in propria sa „competenta“: stie, e informat, are mereu dreptate, da de pamant cu toti care il contrazic. E rau, e viril, e haios. E baiat destept. „Da tare“ si, in acelasi timp, face cu ochiul, complice, spre asistenta. E greu sa vezi in zbenguiala histrionica a unui asemenea ins, felul de a fi al unui „spirit independent“. Pana si „tonomatul“ e, in limitele salariului sau, mai liber...
Andrei Plesu - Adevarul