Evadarea dintre morti: ”Asta misca un picior. Da-l inapoi”

Andrei Calarasu a fost aruncat in iunie 1941 intr-un tren si a coborat, sase zile mai tarziu, in patru labe, orfan si cu o rezerva inepuizabila de lacrimi.

Cand a pus piciorul in vagonul intunecat tras pe o linie secundara a garii din Iasi, in 1941, Andrei Calarasu era inca Bernard Gropper, avea 19 ani si doar o idee vaga despre ura. Ura aceea care, din cand in cand, mai vopsea cruci pe casele evreilor, ca intr-un Vechi Testament rescris dupa chipul si asemanarea fantomelor antisemitismului care bantuiau lumea.

Biografia rotunda a lui Andrei Calarasu, unul dintre regizorii importanti ai Romaniei postbelice, a fost pe punctul sa ramana un simplu arc de cerc in vara lui 1941. Anul acela cat un salt in apele fierbinti si tulburi ale infernului, cu o lume inchisa ermetic intre peretii dementei si ai abjectiei.

Bernard Gropper a sfarsit acolo, pe traseul demonic Iasi-Calarasi, intr-un tren ca un carusel al mortii pentru mii de evrei. La capat, dupa sase zile biblice, a iesit afara, tarandu-se in patru labe, altcineva, un supravietuitor, o imensa durere si un pariu-antidot: sa inlature drama si sa traiasca o viata razand. Sub un nume nou si o zodie mai fericita. Andrei Calarasu are astazi sinceritatea celui pe care doar un noroc fantastic l-a strans ferm de mana si l-a adus in tabara viilor.

Pentru ca, nici macar dupa 70 de ani, nu intelege de ce destinul sau a fost intins pana in punctul in care a fost gata sa cedeze. O intrebare cat un exercitiu retoric: poti sa accepti faptul ca tatal si fratele tau sunt ucisi din ambitia unor scelerati cu halucinatii mesianice si imaginatii diabolice? Andrei Calarasu ne ofera singurul raspuns posibil, “Ma iertati un sfert de ora”, apoi isi coboara fata in palme si izbucneste in plans.

ULTIMA AMAGIRE
”Mergem undeva, o sa va fie mai bine”

Cand l-a vazut pe tanarul de 15 ani, imbracat in camasa verde si cu o esarfa prinsa in diagonala, rostind cu patos “aici Garda si Capitanul”, domnul Leibovici, proprietarul locuintei unde familia Gropper statea cu chirie, s-a speriat atat de tare incat a lesinat. In ziua aceea, Bernard a luat o bataie sora cu moartea de la tatal sau. Era 1937 si tanarul abia incepea sa inteleaga ca, atunci cand vine vorba de legionari, evreii nu pot glumi. Din spatele uniformelor verzi ranjea o ura teribila.

Bernard evada din aceasta lume gresita agatandu-se de sufletul sau de artist, virusat pentru totdeauna de inocenta “Vagabondului” lui Chaplin. Cel de-Al Doilea Razboi Mondial batea la usa, iar tanarul Gropper le monta pustilor de pe strada Sfantul Theodor din Iasi spectacole de teatru. “Iasiul era un oras cultural si cosmopolit, stateam impreuna cu romanii crestini, invatam impreuna. Erau si oameni rai care manjeau casele evreilor cu cruci si ziceau: ”Aici stau jidani”, ca sa stie sa ii atace, dupa aia, cine trebuia. Erau insa si oameni cumsecade, care ne aparau: ”Mergeti afara, aici nu mai sunt jidani, Lasati-ne in pace!”.

La despartire, intr-un beci

Cand razboiul s-a pravalit ca o boala incurabila peste destinul Romaniei, Bernard Gropper nu simtise inca aversiunea celorlalti. Tatal sau administra un depozit de benzina in oras, situatia financiara a familiei era mai mult decat buna, nimic nu anunta represiunea teribila pregatita cu minutiozitate, departe, in laboratoarele fasciste. Cand au inceput bombardamentele in iunie 1941, aripile antisemitismului erau gata sa se deschida larg.
Atunci, tatal lui Bernard a facut ceva ce se face de obicei la marile despartiri: “Suna alarma des in Iasi. Stateam in beci, eram imbracati foarte gros. Am fost anuntati sa mergem la chestura de politie. Mama mea a murit pe cand eu aveam opt ani. Tata ne-a zis: ”Copii, eu am lucrat toata viata, am tot strans, am trei milioane de lei”. Si a inceput sa ne imparta, tu primesti asta, tu primesti asta. Avea un ceas Longines de aur si mi l-a dat mie. Eram foarte mandru si un pic inconstient, mi l-am agatat, pe loc, in piept”.

Familia Gropper stia ca nu se afla in cea mai buna dintre lumile posibile, dar se simtea in siguranta. “Noi primisem ”bilete de voie” si credeam ca nu ni se va intampla nimic. Cand le-am ridicat am fost tratati frumos. Ni s-a spus sa ne ducem acasa, ca nu mai avem nicio grija”. In ziua aceea, 29 iunie 1941, o lume se prabusea. Averea stransa intr-o viata de tatal lui Bernard era lasata in urma, intr-un beci ferit de bombardamente. Destinele familiei Gropper mergeau mai departe, incolonate, spre chestura, spre gloante, spre moarte.
“Mergeam pe strada, era ora 14, si tot timpul ne impungeau cu baioneta. Eu am fost impuscat intr-un picior, lovit cu patul armei in cap. In chestura am intrat, plin de sange, in patru labe, daca erai in picioare puteau sa te impuste. Am stat pe jos,  pana seara”. Apoi, decizia a cazut ca o ghilotina: se pleaca la gara. Evreii inca nu banuiau nimic. “Mergem undeva, o sa va fie mai bine”, erau singurele cuvinte pe care evreii le auzeau, cuvintele care s-au auzit de atatea ori in istoria lor. Cuvinte pe care Andrei Calarasu le repeta obsesiv, aproape inecat de propriile lacrimi. “O sa va fie mai bine...”.

ULTIMUL SUPRAVIETUITOR
Miracolul: din nou printre cei vii

Istoria trenurilor care au plecat din Iasi la acel sfarsit de iunie 1941, ticsite de evrei si mirosind a balegar, var nestins si moarte, a ramas o ecuatie cu multe necunoscute. Microscopul istoric s-a oprit de prea putine ori asupra Holocaustului romanesc, iar atunci cand a facut-o pogromul de la Iasi a fost subiectul sensibil si evitat. In saptamanile trecute, EVZ v-a prezentat doi supravietuitori ai trenului Iasi-Podu Iloaiei, Iancu Tucarman si Leonard Zaicescu.

Andrei Calarasu e exemplul rar al celuilalt traseu al mortii: Iasi-Calarasi. E ultimul supravietuitor care a trait pana acum. Trenul care a mers pe ruta aceasta are povestea cea mai dura, cea mai lunga, cea mai putin cunoscuta. Cateva mii de evrei au fost urcati atunci in vagoane, destinati unui drum ca o moarte sigura si lenta. Mai putin de o mie s-au mai intors acasa, dupa sase luni petrecute intr-o colonie la Calarasi.

Cautatorii de aur: smulgerea dintilor si taierea degetelor

Printre ei, Andrei Calarasu, al carui nume nou poarta amprenta vesnica a timpului cand s-a nascut a doua oara. Calarasu isi aminteste, inca ingrozit, sadismul semenilor sai: “De la chestura am mers la gara, unde ni s-a spus sa ne culcam cu fata in sus, asezati pe spate pe niste lespezi de piatra”. Scena care urmeaza ar avea loc greu si  in productiile horror care satisfac astazi pofta de macabru: “Au venit niste oameni, nu stiu ce erau, se uitau cine are dinti de aur in gura si ii scoteau cu un cleste”.

O simfonie de gemete, tipete disperate si glasuri inecate in sange razbat in memoria lui Andrei Calarasu. Firul dementei nu mai avea capat. Doar un ghem imens de nebunie se desfacea la infinit: “Celor care aveau inele, le-au taiat degetele, pentru a nu se mai chinui cu smulsul bijuteriilor”. Dupa operatiile performate pe viu de chirurgii urii antisemite, a urmat imbarcarea in vagoane, aproape de miezul noptii.

O precizare: cei sortiti pentru Podu Iloaiei au avut o soarta mai putin dura. Acolo, imediat dupa urcarea evreilor in tren, s-a pornit. “Expresul” de Calarasi a fortat insa toate limitele imposibilului. Dupa imbarcare, s-a asteptat, ore in sir, ca intr-o gara de la capatul omeniei. S-a asteptat, fara speranta, doar pentru a primi izbavirea, prin moarte.
Andrei  Calarasu (FOTO: Razvan Valcaneantu)

”Eu am baut urina cuiva, cineva a baut urina mea”

“Nimeni nu mai stia ce e cu el, toata lumea era nebuna, era ingrozita. Eu am baut urina cuiva, cineva a baut urina mea, a fost ceva groaznic. Din cauza caldurii si ingramadelii, oamenii urlau. Daca scoteai mana pe geam, cersind apa sau aer, ori te loveau, ori iti taiau mana. Dupa o ora sau doua, am lesinat. N-am mai stiut ce a fost cu mine. Era un miros acolo, de cadavre, de urina si de materii fecale, ceva ingrozitor. Spre dimineata, mai simteam doar trenul cum se opreste din loc in loc”. Garnitura spre Calarasi a plecat in zori. Vagoanele erau deja ticsite de cadavre.

Andrei Calarasu isi mai aminteste, ca prin vis, doar de atmosfera de spital psihiatric din vagon, cu nebuni sarind peste corpuri inerte si cu zeci de cadavre alunecand afara, la deschiderea usilor. ”Trenul mortii” Iasi-Calarasi oprea, din loc in loc, pentru a “descarca” evreii morti. Langa Roman, Andrei Calarasu a fost pe punctul de a ceda definitiv. Impuscat in picior, semi-constient, incapabil sa mai articuleze cuvinte, s-a prabusit in afara vagonului, alaturi de cadavre, atunci cand usile s-au deschis. “Erau pregatiti sa ne ingroape chiar acolo, langa tren. Atat am auzit: ”Asta misca un picior, da-l inapoi”. Asta a fost salvarea mea”.

UN INGER INFIAZA UN ORFAN
“Lasa, mama, ca o sa te cresc eu...”

“Pe tatal si pe fratele meu nu i-am mai vazut niciodata. Au urcat in acelasi tren cu mine, dar dupa ce am lesinat n-am mai stiut nimic. Am trait luni de zile cu speranta ca au fost dusi intr-un lagar, ca au scapat. Nici acum nu stiu unde sunt ingropati. Din familia noastra a mai supravietuit doar sora mea”. Sunt randuri pentru cei care neaga Holocaustul, dar mai ales pentru cei care vor sa stie. “La Roman s-a vrut deschiderea vagoanelor, dar cei responsabili au refuzat, motivand ca jidanii au tras in armata. In familia noastra, n-a avut nimeni pistol niciodata! Pentru ce am suferit atat? Pentru ce? Pentru ce?”, isi striga Calarasu deznadejdea.

La mijlocul celor mai teribile suferinte, exista intotdeauna si o raza de lumina. Pentru supravietuitorul de astazi ea are un nume si un chip: Viorica Agarici, sefa organizatiei de Cruce Rosie din Roman si unul dintre cei 54 de romani Drepti intre Popoare. In noaptea lui 2 iulie 1941, femeia a auzit gemetele evreilor aflati inca in viata in trenul mortii si a insistat ca acestia sa primeasca mancare si apa. Viorica Agarici l-a salvat, fara sa-i pese ca e evreu. Istoria a fost insa, din nou, cruda: trenul a mers mai departe, Calarasu a ajuns intr-un lagar, in orasul al carui nume a ales sa-l poarte, intru neuitare, au urmat luni de mizerie si suferinta, apoi destinul l-a achitat inexplicabil.

Viorica Agarici a obtinut recunostinta vesnica a evreilor pe care i-a salvat de la moarte si ura celor pe care ii considera “ai sai”: romanii din Roman n-au iertat-o pentru “greseala” comisa si au fortat-o sa plece din oras. Calarasu n-a mai vazut-o niciodata. Cand s-a intors la Iasi, in casa lor nu mai era nimic. Atunci, un al alt inger a coborat in viata lui si l-a infiat: ”M-a vazut o vecina, o crestina, o femeie extraordinara, m-a vazut amarat cum eram si mi-a spus asa: ”Lasa, mama, ca o sa te cresc eu...””.

DINCOLO DE SECURITATE SI DE ISRAEL
Ultimele pagini dintr-un roman de dragoste traita

Mai tarziu, Andrei Calarasu a ajuns regizor. Si mai tarziu, n-a vrut sa semneze pactul cu Securitatea. In 1965, dupa ce apucase sa spuna ca fiica lui Dej, care se imagina pe sine o mare actrita, nu are pic de talent, dupa ce fusese dus in padure, legat la ochi, pentru o ”discutie” lamuritoare, dupa ce fusese umilit, marginalizat, urmarit, chinuit, comunistii l-au lasat, si la presiunile ambasadorului israelian la Bucuresti, sa plece la Tel-Aviv.

In Israel, Andrei Calarasu a pus bazele televiziunii. Cand a revenit in Romania, la inceputul anilor 80, pentru un film despre comunitatea evreiasca, mai mult de doua sute de ”ochi albastri” l-au monitorizat. Andrei Calarasu isi rasfoieste dosarul scos recent de la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si rosteste, ca pe o rugaciune: ”Fereasca Dumnezeu sa mai vina vreodata comunistii la putere!”.

Acum, la 87 de ani, mana aceasta de om a venit din Israel pentru a-si petrece vara acasa: ”Inima mea a fost mereu in Romania”. Mai frumos decat orice secventa de film, in urma lui raman paginile traite ale unei fantastice povesti de dragoste. Andrei Calarasu isi atinge sotia cu priviri ca niste mangaieri si incheie asa: ”Eu nu pot sa dorm. Toata noaptea ma uit la ea si ma gandesc: ”Oare se va mai trezi?”. Cand adorm eu, intotdeauna, in zori, ma vegheaza ea. Suntem casatoriti de saizeci si trei de ani”.

Vlad Stoicescu, Andrei Craciun - Evenimentul Zilei