Sistemul postbelic a fost simplu la inceput. Dolarii se masurau in aur. Ceea ce inseamna ca erau convertibili in aur.
Bancile centrale din statele, cele care recunoscusera sistemul stabilit la Bretton-Woods, aveau dreptul, la cerere, sa obtina aur in schimbul dolarilor ce le prisoseau. Si invers: sa dea aur si sa primeasca in schimb dolari.
Dolarul devenise cheia paritatilor monetare. Orice raport de schimb intre monede se stabilea in dolari, cursurile fiind fixe. Se admiteau, dar numai in limite foarte stranse, anumite oscilatii, in raport cu oferta si cererea inregistrate de anumite monede. Arbitrul suprem in acest sistem fiind Fondul Monetar International. Impreuna cu Banca Nationala.
Dolarul era principala valuta de rezerva. Cu exceptia aurului, desigur. Pentru ca metalul galben a continuat sa fie un important activ de rezerva al sistemului de la Bretton Woods.
Pe pietele valutare, in timpul perioadei Bretton Woods, interventiile bancilor centrale erau limitate. Operatiunile americane, bunaoara, erau in mare parte de doua tipuri: 1) vanzarea de aur catre autoritatile straine, pentru dolarii achizitionati din interventiile lor pe piata valutara; 2) ceva mai tarziu, cumpararea de dolari de la autoritatile straine in contrapartida la valuta straina dobandita de SUA prin tragerile swap ale Federal Reserve (Banca Centrala a SUA) sau emiterea de bonduri (obligatiuni).
Au trecut insa anii. Realitatile lumii s-au schimbat. Economia mondiala s-a diversificat, au aparut noi centre puternice, s-au afirmat noi monede, cu deosebire marca germana si yenul japonez. Treptat, viata a impus renuntarea la etalonul aur si devalorizarea dolarului. In noua conjunctura, cursul fix s-a prabusit. A inceput marea aventura a flotarii cursurilor.
Al doilea regim al ratelor de schimb, de dupa Bretton Woods, a debutat la o rascruce a istoriei: o larga deschidere a drumului spre economia de piata. Dupa ce dolarul a fost declarat neconvertibil in aur, in august 1971, a urmat imediat o declaratie de devalorizare. Autoritatile SUA au inceput sa faca interventii directe pe pietele valutare.
Lumea a descoperit, treptat, ca de la monedele cu curs fortat, impus prin rate fixe de schimb, nu mai are nimic bun de asteptat. Cu deosebire, ratele fixe tineau in loc competitivitatea. Americanii au dat tonul si lumea s-a despartit de trecut, spunand adio cursului fix. Nu s-a despartit insa razand.
Problemele au inceput cand americanii s-au grabit sa-si devalorizeze moneda. Pentru a-si deschide drum spre avantaje competitive.
Adevarul este ca pozitia internationala a dolarului isi pierduse stabilitatea. Dar in conditiile in care Statele Unite au devenit tot mai preocupate de intarirea economiei lor interne si, in acest sens, au redescoperit rolul inflatiei ca factor de crestere si de stimulare a investitiilor, devalorizarea dolarului nu putea sa le fie decat favorabila.
Un dolar in usoara scadere producea dureri de cap exportatorilor germani si japonezi, care au ajuns in situatia sa le fie groaza de intarirea propriilor monede.
Cursul fix iesea din istorie. Fiindca pierduse cadenta cu mersul vremii. Pietele au fost nu numai liberalizate, dar au devenit si suverane.
Dupa ce, la 15 august 1971, presedintele american Richard Nixon socase lumea, anuntand prin Rezervele Federale ca nu mai asigura convertibilitatea dolarului in aur, pietele financiare au inteles ca sosise vremea sa spuna adio Acordului de la Bretton Woods. Spiritul ce a dominat momentul constituirii Fondului Monetar International si Bancii Mondiale, la sfasitul razboiului, isi epuizase filonul. Cursul fix, imbratisat la Bretton Woods, isi incheia cariera. In noile conditii, moneda americana s-a dovedit a fi o complicata problema pentru toate celelalte state ale lumii, mari sau mici.