Tara mineriadelor

Blazati genetic, cetatenii Romaniei nu dau probabil nicio atentiei stirii ca liderul Asociatiei „21 decembrie” Teodor Maries face greva foamei de peste 40 de zile pentru a obtine punerea in aplicare a deciziei CEDO privind desecretizarea dosarelor Revolutiei din 1989 si ale Mineriadei din 1990.

Este adevarat ca stirile despre protestul lui Teodor Maries au fost sporadice si nimeni nu a mai urmarit evolutia situatiei dupa momentul initial. E criza, domnilor, si dosarele Revolutiei nu aduc audienta! - vor raspunde prompt editorii. Totusi, o greva a foamei poate deveni dramatica, deci de interes pentru public. Problema pentru trusturile noastre de presa nu este insa audienta cazului Maries, ci faptul ca tratarea subiectului impune si investigarea fondului chestiunii, adica a unor subiecte periculoase din punct de vedere politic. In tot cazul, daca Teodor Maries ar fi un „impostor”, cum il numeste Ion Iliescu, atunci presa arondata PSD lar fi demascat imediat, cu sete. Pentru ca nu a facut-o, suspectam ca nu are argumente, iar tacerea pe care trusturile mogulilor au asternut-o fortat peste acest caz sugereaza mai degraba de o complicitate intre proprietarii trusturilor de presa si autorii faptelor incriminate.

Cum subiectul refuza totusi sa moara, el a trebuit aruncat in derizoriu, mai ales dupa ce Teodor Maries a fost primit de presedintele Basescu, iar apoi seful statului a cerut public justitiei sa dea o solutie in dosarele reclamate. Din nou presa a evitat fondul problemei si a pus toate tunurile pe presedinte, care, desigur, nu ar avea „dreptul moral” sa se sesizeze in acest caz - cum, dupa comentatorii angajati „la mogul”, nu avea dreptul moral nici sa condamne comunismul. Subiectul dosarelor, cu greva foamei cu tot, a devenit astfel subiect de zeflemea, cum devine orice subiect serios in spatiul nostru public dominat de bine cunoscutele trusturi de presa private. Sa admitem, de dragul argumentatiei, ca Traian Basescu nu are „dreptul moral” sa ceara solutionarea dosarelor Revolutiei si Mineriadei. De ce nu o fac atunci ceilalti politicieni de talie nationala, ca Mircea Geoana sau Crin Antonescu? De ce se multumesc ei sa-l lase doar pe Ion Iliescu sa se pronunte pe aceasta tema, rastindu-se cand la Maries, cand la Traian Basescu?

Pe de alta parte, meditand asupra mineriadelor, ne amintim de atmosfera tensionata, plina de patima si de ura, care le-a precedat in prima parte a anului 1990, cand insasi pronuntarea numelui lui Corneliu Coposu sau al Doinei Cornea starnea pasiuni periculoase si chiar violente. Atmosfera din aceasta toamna preelectorala ii seamana ingrijorator: magistratii de rang superior fac o demonstratie de forta fara precedent, amenintand sa compromita procesul electoral, iar liderii sindicali isi schimba atitudinea peste noapte si cheama lumea in strada. Nu putem sa nu suspectam ca si unii, si ceilalti, actioneaza la ordinul PSD, pentru a pune presiune pe guvern si pe presedinte printr-o demonstratie de forta ale carei obiective sunt deocamdata neclare: se urmareste oare doar intimidarea PDL, care vrea sa rupa coalitia cu PSD, sau insasi blocarea prezidentialelor, pentru ca, dupa ce mandatul lui Traian Basescu inceteaza de drept, functia suprema in stat sa fie detinuta de Mircea Geoana, cine stie cata vreme? Daca am trai intr-o democratie veritabila, care este si un stat de drept, m-ati putea acuza ca fabulez. Dar noi traim in tara mineriadelor, unde problemele fundamentale se rezolva prin lovituri de forta. Daca nu ne cunoastem bine istoria de dinainte de comunism, iar despre comunism isi aminteste fiecare ce-i convine, macar istoria postcomunista s-ar cuveni s-o intelegem.