In timpuri indepartate, inca, aurul a urcat, a coborat si iar a urcat. Dupa preamarire a urmat decaderea. Si dupa decadere a venit preamarirea. America a resimtit pana in strafunduri astfel de schimbari de ritm si de directii de miscare. A trait, intr-o vreme, febra aurului. Dar a venit o alta vreme si febra s-a stins. Aurul n-a mai fost, in timpurile ce au urmat, un etalon al rationalitatii. Exploziile tehnologice prin care secolul XX si-a anuntat intrarea in istorie, doua razboaie cumplite, cum lumea nu mai cunoscuse inca, plus o criza economica de mari proportii, devastatoare, in anii ’30, au dus la o semnificativa indepartare a banilor de etalonul aur. O indepartare, dar nu o ruptura. Ceea ce a facut ca la Bretton-Woods, in 1944, tocmai din cauza mentinerii paritatii aur, sa fie instituit un sistem de schimb prea putin mobil. Sistemul cursurilor fixe. Cotatiile monedelor erau stabilite prin decizii administrative, in raport cu dolarul. Arbitru fiind aurul.
Sistemul avea multe dezavantaje. Pe cel mai periculos l-am amintit deja: transferul de inflatie de la o tara la alta, prin intermediul cursului fix. In plus, piata nu juca un rol prea mare in cotarea unei valute. De notat ca nu numai America era stanjenita de aceasta maniera statica. Multe alte tari dezvoltate au simtit nevoia sa scape de corset.
America insa a avut curajul sa ia taurul de coarne. Asa ca, in anii ’70, s-a rupt de aur si a spus adio cursului fix. A inceput marea aventura a pietei valutare si a speculatiilor valutare. Piata a fost dinamizata. Schimburile valutare au luat o amploare fara precedent.
Treptat, peste doua treimi din rezervele valutare internationale au ajuns sa fie formate din dolari. In fostele tari comuniste, cu deosebire, foamea de dolari a dobandit proportii uriase. Parintelui economistilor monetaristi, laureatul Nobel Milton Friedman, i-a dat asadar mana sa rosteasca, la inceputul anilor ’90, o fraza care a socat toate pietele financiare si i-a facut pe analisti sa fie mai atenti in studierea raporturilor monetare. El a spus: „Dolarul reprezinta cu certitudine o deviza foarte puternica“. Desi a folosit alte cuvinte, intr-o rostire eleganta, n-a facut altceva decat sa repete provocarea lui Connaly, ministrul american de Finante din anii ’70, ce le spunea partenerilor SUA: „Dolarul este moneda noastra si problema voastra“.
De fapt, dupa suprimarea convertibilitatii dolarului in aur, in 1971, monedele statelor dezvoltate au parasit fixismul traditional si au acceptat cursurile flotante. A fost o constrangere dureroasa. Fiindca nimeni nu a renuntat de bunavoie la patul caldut oferit de cursurile fixe. Flotarea monedelor, insa, constituia unica sansa de aparare in momentul in care deficitele persistente ale balantelor de plati au inceput sa provoace perturbari in economie.
Dar viata la inaltimea cursurilor flotante s-a dovedit a fi destul de grea. Chiar intre tarile cu economii dezvoltate au intervenit, de multe ori, evolutii divergente. Mai ales in domenii fundamentale, cum sunt preturile, costurile si balantele comerciale, marjele de fluctuatii intre diferite modele s-au distantat tot mai mult. Dolarul avea insa intreaga putere. Cine-si inchipuia, atunci, ca va veni un timp in care va fi nevoit s-o imparta cu moneda unica europeana?
Din ce in ce mai mult, cu deosebire in anii ’80–’90, Statele Unite si-au dat insa seama ca nu-i tocmai avantajos sa ai continuu moneda cea mai tare. Descoperind ca totul depinde de conjuncturi. Daca vrei sa importi mai mult si sa exporti mai putin, solutia e sa-ti intaresti moneda. Dar daca primul scop este exportul, atunci e preferabil sa ai o moneda slaba. Si a inceput jocul deprecierii dolarului. Un joc intensificat in timp, producand dureri de cap japonezilor si germanilor, cu deosebire. Un joc care continua si astazi. Locul marcii germane fiind luat de euro.
Adrian Vasilescu