Motto:
Imi traiesc propria viata cu Bucurie, in Credinta si-n Lumina
As vrea sa opresc timpul in loc,
Dar nu uit ca-s doar un strajer;
Si-s in turnul de veghe-n soroc,
Cautand fericirea-nvaluita-n mister
O, cat as vrea, uneori, sa opresc Timpul!
Ochiul meu, ferestra sufletului,
Gandul meu, expresia creierului,
Cuvantul meu, muzica gandului,
Canta sau plange in fuga timpului!
Mai ieri, eram in bratele mamei, fara grijuri si fericit... Dar timpul acesta, pentru mine, a fost tragic de scurt si am intrat in zvarcoleala vietii, pe cand eram prea mic. Timpul meu parca s-a prea grabit, dar am ajuns, dupa ani de alergare, sa castig cursa cu obstacole parcursa in anii traiti pana acuma, sub soare: cu o viata de om fericit si mantuit!
Masura timpului, pentru mine, sunt copiii mei si nepotii, pe care-i privesc cu bucurie, vazandu-i in timpul lor verde de alergare ce o continua, de cand au intrat, cand s-au nascut, pe traseul de viata, harazit lor, de Dumnezeu.
Timpul este un examen pentru fiecare om. Este un metronom care incrusteaza, in copacul trupului si in tesatura de lumini nevazuta a sufletului, notele obtinute, in vita vietii noastre, in cursa cu obstacole pe liniuta de unire dintre leagan si mormant. Metronomul ce-l purtam in piept si-i simtim bataia in fiecare secunda, in pulsul de viata traita, este inima noastra, de care ar trebui sa avem grija mai mare.
Toti oamenii dau un examen, cat traiesc pe pamant. Este un motiv care trebuie sa ne puna pe ganduri si sa fie un imbold de a rascumpara timpul. Un om al lui Dumnezeu i-a numit neintelepti pe aceaia care uita sa rascumpere timpul, scriind: „rascumparati vremea, caci zilele sunt rele!“
Verbul tranzitiv „rascumparati“, la modul imperativ, folosit de Pavel, in fraza de mai sus, exprima un indemn, o porunca, un sfat, o rugaminte, prin care ne atentioneaza si ne sfatuieste, dandu-ne imboldul urgentei realitatii ca viata trece repede, ca un sunet si se ofileste, ca frunza ce primavara este verde si frumoasa, plina de vitalitate, dar lunile de vara trec repede si toamna bate grabita la usa...
Cuvantul „a rascumpara“ are multe sensuri semantice. Eu subliniez sensul de urgenta din viata omului de a-si schimba actiunile si faptele daunatoare savarsite, stilul de viata gresit, gandurile rele si pacatoase, necredincioase si urate, vocabularul de cuvinte folosit, adica o schimbare radicala in modul de a trai, de a gandi, de a vorbi, de a actiona.
Cu urgenta cea mai mare, omule, femeie, tinere, tanara, copile, copila, este timpul de intoarcere la Dumnezeu, pana ce nu este prea tarziu, caci vremurile sunt rele si semnele sunt alarmant de clare ca timpul sfarsitului aproape a venit: razboaie, rautatea oamenilor ajunsa la culme, lipsa de dragoste fireasca, boli incurabile, nebunia morala, muzica desantata, imorala, foamea, cutremure de pamant cu pagube materiale enorme, cu mii si mii de morti, uragane distrugatoare, ploi torentiale, seceta, necredinta ajunsa o boala morala a acestui inceput de secol al XXI-lea, crime oribile, stricaciunea oamenilor ajunsa la culme. Si natura parca se revolta de stricaciunea oamenilor! Frica a pus stapanire pe lume. Nu se stie ce va aduce ziua de maine. Oamenii sunt mai tristi, mai tensionati, mai suparati, mai rai, mai nervosi, nebucurosi, fetele cele mai multe arata nefericire si zbucium sufletesc. Peste tot terorismul a pus in alerta o lume nelinistita. Se folosesc resursele materiale ale pamantului pe arme si inarmare, desi omenirea nu are mancare si moare, pe securitatea iesita din frica ca vreun dement, cu o gandire diavoleasca ar putea in orice clipa sa loveasca... Peste tot, in lume, in sufletele oamenilor s-a strecurat frica de maine! In jur, moartea face ravagii si cand mor miile, ca mustele in tari in razboi, sau in cele in care seceta infometeaza milioanele, bolile in masa secera vieti de copii nevinovati, tineri si batrani, mame si tati, cand in jur este numai durere, parca omenirea nu mai vede, caci s-a desensibilizat. Peste tot se aude un strigat intr-o intrebare: Pana cand, Doamne, mai putem indura o stare cu groaza atata de mare?
Rasuna ca un laitmotiv, in acest eseu, strigarea mea de chemare la trezirea la realitatea urgentei momentului de rascumparare a timpului pierdut in pacat si in necredinta si de intoarcere, prin pocainta si credinta, la Dumnezeu, pana nu este prea tarziu, amicul meu! Este un indemn de alertare, caci vremurile-s tot mai rele!
„Sa rascumparam timpul!“ este strigarea sufletului meu, ca sa te chem , prietene, sa te intorci la Dumnezeu!
Ce este timpul? O bataie a ceasului, in ticaitul lui metronomic, ca ale bataii inimii mele pe durata liniutei de unire ce nu s-a ispravit de scris. Intr-un dictionar englez, timpul este definit ca „aspectul particular, o perioada sau o parte a duratei“. In realitate, timpul este o parte din eternitate, pentru a masura viata pe pamant. El este poarta de intrare in existenta eterna.
Timpul este „Ziua“ ce ni s-a dat si ni s-a masurat, din momentul in care Adam si Eva: stramosii nostri n-au ascultat de Dumnezeu, si li s-a ingaduit sa traiasca doar „o Zi“, inregistrata in ani, luni, zile, ore, minute si secunde, masurate si tiparite in DNA-ul, incrustat in fiinta lor. Nici o clipa mai mult! Pana mai bate metronomul din pieptul nostru, traim fiecare, in scoala de viata de pe pamant, timpul de pregatire de zborul final, la decolarea ce ne va duce trupu-n mormant, iar sufletul va zbura-n locul ce, prin credinta, fiecare si l-a pregatit, ca sa-l ocupe dupa examenul vietii pe acest pamant. Doar atunci, va incepe netimpul, la care ne cheama, cu glasul duios Mantuitorul Iisus Cristos ce ne va da, ca dar, pentru trecerea examenului vietii de pe pamant, nemurirea, traind fericiti vesnicia.
„Veniti la Mine voi: cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna sufletelor voastre“ – spunea Fiul lui Dumnezeu – „fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica“.
Fiecare avem un vis de implinit: o viata nesfarsita, ca dupa traiul pe pamant, sa fim preafericiti si-o vesnicie intreaga-n Rai cu Dumnezeu sa-I cantam Lui cu bucuria-n credinta ce ne leaga.
Am putea spune ca timpul este o notiune subiectiva. Uneori, timpul ti se pare ca trece prea incet, alteori, parca trece prea repede si „este pacat sa se lepede clipa ce ni s-a dat“.
Fiecare om are parerea lui personala despre timp. Marii oameni de cultura au lasat si in scris parerile lor despre timp. Unii l-au iubit – cum il iubesc si eu – altii l-au detestat. De pilda, poetul romantic englez Byron spunea ca „Timpul este singurul remediu, cand inima este trista“, iar poetul si filozoful American Emerson a scris ca „ timpul este cea mai mare otrava“.
Daca timpul este o bucurie sau o teroare depinde de ce facem noi cu el. Timpul poate fi un prieten sau un dusman al omului. Este o oportunitate pentru dezvaluirea caracterului si pregatirea pentru viata vesnica sau o succesiune de momente de nefericire in pacat.
Dumnezeu nu este limitat de timp, iar pentru noi, timpul se va sfarsi, cand ne vom duce sa fim in veci cu El, in fericirea eterna, ca sa fim impreuna cu sfintii, luand parte la bucuriile imparatirii cu Domnul „in vecii vecilor“.
Acum, cand suntem in viata, avem posibilitatea sa ne apropiem de Dumnezeu cu inimile curate si sincere, pentru a putea trai o viata sfanta, caci timpul trece asa repede!. Sa rascumparam timpul ce a trecut nefolosit, in momentele-n care sufletul ni s-a incretit in forma de iasca uscata, fara de hrana spirituala si fara de apa vie din Biblie: Cartea Cartilor si Cantarea cantarilor despre maretia Lui Dumnezeu.
Timpul este scurt pe pamant: o infinita faramita din vesnicie „caci ce este viata noastra? Nu sunteti decat un abur, care se arata putintel si apoi piere.“
Lucrul acesta il intelege psalmistul, care vrea sa rascumpere timpul si isi inalta rugaciunea catre Dumnezeu, intr-un monolog cu semnificatii adanci pentru destinul lui si al fiecarui muritor: „Adu-ti aminte ce scurta este viata mea... Este vreun om care sa poata trai si sa nu vada moartea?“
Toate zilele noastre pier de urgia Ta. Vedem cum ni se duc anii ca un sunet. Anii vietii noastre se ridica la saptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani; si lucrul cu care se mandreste omul in timpul lor nu este decat truda si durere, caci trece iute si noi zburam. Invata-ne sa ne numaram bine zilele, ca sa capatam o inima inteleapta!“
Este intelept sa rascumparam timpul, caci in fata ne sta vesnicia!
Ce fericit si intelept este omul care se sileste sa traiasca in viata, asa cum ar dori sa fie gasit in ceasul de decolare spre zarea, unde nu se mai moare, ci-i doar bucurie, cantec, fericire si sarbatoare! Ce fericire sa ai mereu, in sufletul tau, o puternica dorinta de a inainta pe calea credintei, sa te supui in fata lui Dumnezeu, prin pocainta si o credinta statornica, fiind linistit si avand pace, chiar in necaz sau in durere, sa ai un caracter de stanca, in care stoicismul in suferinta si altruismul din sufletul tau sa-ti dea fericirea iubirii pentru prieteni, frati si chiar pentru inamici, traind o viata de predare si rugaciune permanenta si sa fii gata, in fiecare clipa, de zborul final spre Raiul cu sfintii, cu Mantuitorul, cu Dumnezeu, ca sa traiesti, in bucurie, roadele rascumpararii timpului limitat de pe pamant: intrarea ta, ca mantuit, in viata de o vesnicie!...
Viata rade, viata doare;
E cu lacrimi si sudoare!...
Sa ajungi la anii de argint, la apusul de soare,
E ca si cum ai termina o cursa grea de alergare,
In care roiul de oameni se misca in sir de cocori,
Pana dispare, in departare, in aburi de nori!...