In anii ’90 nu exista inca euro. Dolarul se infrunta, indeosebi, cu marca germana si cu yenul japonez.
Nu exista nici Banca Centrala Europeana. Dar Bundesbank dadea adeseori ora exacta pe piata europeana. Si nu numai pe piata europeana. De multe ori, toate pietele de bani din lume erau atente la miscarile marcii germane.
Americanii au o mentalitate robusta in privinta monedei nationale. In ochii lor, dolarul e... dolar si atat. Nici nu se prabuseste, nici nu se intareste. E doar „mai putin scump“ sau „mai scump“. De aici si „indiferenta“ autoritatilor americane fata de marile deficite externe ale Statelor Unite, in crestere de la un an la altul. La intervale aproape regulate, cand dezechilibrele balantei de plati ating cote exagerat de mari, autoritatile americane gasesc modalitati numai de ele stiute si depreciaza dolarul.
Un comportament atat de „degajat“ fata de balanta de plati, afisat uneori cu ostentatie de autoritatile americane, are ecourile scontate in intreaga societate. Efectul cel mai puternic: America nu e dominata de cultul economisirii. Rata interna de economisire, in Statele Unite, se pozitioneaza constant sub ratele celor mai multe dintre tarile lumii. Nici companiile, nici populatia nu se omoara sa stranga dolar langa dolar iar ideea de a-si aduna „bani albi pentru zile negre“ isi face rareori loc in mintea americanului. Asa ca nu doar economia, ci si cetatenii, din clasele bogate, din clasa de mijloc sau din starea a treia, alimenteaza deficitele externe. Iar o moneda care nu e „stransa“ in portofolii de bani economisiti nu are nici vocatia de a fi „tare“. De altfel, nu de „tarie“ e interesata moneda americana, ci de prestigiu.
De cate ori insa, in anii de dupa razboi, dolarul „s-a repliat“ prea mult, japonezii au facut crize de furie. Pentru ca, in momentele in care paritatea pe pietele valutare se modifica drastic, in sensul ca dolarul „se lasa“ depreciat de la 125 de yeni la 80 de yeni, sa zicem, cum s-a intamplat de atatea ori, inseamna ca datornicii americani le restituie japonezilor, pentru o creanta de 1 dolar, doar 80 de yeni in loc de 125 de yeni. Cum sa nu fie furiosi japonezii?
Nu-i vorba, in astfel de imprejurari se razbuna si ei, pentru ca „muta“ an de an sume fabuloase de dolari din Japonia in Statele Unite. Cum? La Departamentul de Planificare al Japoniei am intrebat cat e castigul anual din turism? Raspuns cu subinteles: „Care castig? Balanta e deficitara!“... Si e deficitara cu deosebire in relatia cu America. Prea putini americani vin in Japonia, ca turisti, din cauza yenului scump si a preturilor mari de pe piata japoneza. In schimb, turistii japonezi navalesc in valuri in America. Iar cand yenul se intareste prea mult fata de dolar, turistii japonezi ii razbuna cu sete pe exportatorii japonezi; ei iau pur si simplu cu asalt marile magazine americane si se intorc acasa incarcati de marfuri dintre cele mai scumpe. E un fapt notoriu ca in momentele in care replierea dolarului e agresiva, japonezii „de rand“, care fac turism in Statele Unite, umplu magazinele in care doar americanii instariti isi permit sa intre.
Daca japonezii au gasit, cat de cat, o modalitate de a se razbuna pe americani, de fiecare data cand ei isi permit sa-si deprecieze agresiv moneda, vest-europenii au folosit leacuri mai putin eficiente pentru migrenele pe care au fost nevoiti sa le suporte.
De-a lungul anilor, fiecare depreciere a monedei americane producea socuri puternice in randul exportatorilor vest-europeni. Cei mai expusi s-au dovedit a fi, in toate cazurile, exportatorii germani. Pentru ca Germania este tara a carei economie, la nivelul intregii Piete Comune europene, mizeaza in cea mai mare masura pe export ca prima locomotiva a cresterii economice.
Adrian Vasilescu