De cateva luni am privit spre publicarea editiei cu numarul 200 cu deosebit entuziasm si o mare ardoare, imaginandu-mi-o cu totul altfel. Dumnezeu insa, in suveranitatea Lui, avea hotarat cu totul altceva pentru sufletul meu - si implicit pentru mesajul acestui editorial cu totul special.
Daca cineva cauta in urma cu doar zece zile sa ma lamureasca sa folosesc acest prilej pentru a va atrage atentia asupra prea trecatoarei noastre vieti pamantesti, nu reusea, pentru ca nici eu nu reflectam asupra ei. Si totusi, zdrobirea pe care am simtit-o in intreaga fiinta odata cu vestea coplesitoare a trecerii in vesnicie a bunului meu prieten, Vincent (Vasile) Ardelean, si toata experienta ultimelor zile ma aduc in fata dumneavoastra mult mai transparent si mai doritor de a reflecta la lucrurile legate de vesnicia noastra a fiecaruia.
Oricate explicatii am gasit, totusi, nu am patruns niciodata motivul real pentru felul in care Dumnezeu ne ia pe sarite, fara preaviz de cele mai multe ori. Recunosc suveranitatea deciziei Sale, a planului Sau, si nu contest absolut deloc faptul ca plecarea oricarui suflet omenesc din lumea aceasta are loc la timpul determinat de Dumnezeu conform unui plan pe care desi nu-L intelegem pe de-a-ntregul, sunt convins ca este mai mult decat perfect.
Stiu insa ca puterea lacrimilor despartirii, in pofida increderii intr-o revedere, ne aduce in situatia in care ne contabilizam nu doar relatia si momentele traite cu cel plecat ci ne creeaza o stare de analiza sufleteasca proprie, ne confirma sau infirma credinta in Dumnezeu si viitorul care nu se vede, ne face sa fim mai recunoscatori pentru fiecare zi si ne ajuta sa apreciem mai bine familia si prietenii cu care ne-a binecuvantat El.
Imi pregateam un editorial pe tema politica legat de situatia actuala din tara rezultat din tumultul evenimentelor recente, si totusi nu vad nici un folos intr-un astfel de mesaj si nici nu am puterea sa-l scriu cand singurul lucru ce-mi vine in minte si ma apasa cu o prea mare durere este imaginea sicriului ce l-am tinut in mana azi ducandu-l pe ultimul drum pe cel ce mi-a fost un deosebit de bun prieten.
In timp ce norii negrii de pe cer parca se grabeau sa dispara lasand loc soarelui sa straluceasca peste cei stransi in cimitir in jurul sicriului, ma gandeam la clipele deosebite pe care le-am trait in anturajul prietenului meu, mi-am adus aminte de modul in care ne-am cunoscut si peste ani am devenit prieteni buni, mi-am adus aminte de tot ce m-a atras mai mult in a-i fi prieten, de caracterul sau plin de slujire a semenului, de vointa sa de fier si energia pe care o avea, de determinarea de a fi de succes in domeniul sau profesional si de a construi o baza solida financiara pentru cei trei fii ai sai. Ruland in mintea mea, tulburata de despartirea noastra, ca un film sters si in final rupt, mi-am adus aminte si de credinta lui in Dumnezeu, de respectul si increderea ce o purta in suveranitatea absoluta de Creator, Judecator dar si Mantuitor. Mi-am adus aminte de faptul ca Vincent cauta sa se inconjoare cu prieteni care erau crestini, fara a cauta la confesiunea vreunuia, carora nu mai trebuia sa le explice de ce alege sa faca un lucru intr-un fel si nu in altul. Avea prieteni pe care-i considera mentori datorita faptului ca acestia isi stabilisera niste principii pentru businessul sau afacerea lor la baza carora era o temelie ce includea respectul fata de semen si dragostea pentru Dumnezeu. Mi-am adus aminte apoi de increderea pe care Vincent o avea intr-o comunitate romaneasca mai unita, mai afirmata printre americani si mai recunoscuta de catre autoritatile locale si de energia cu care mi-a sarit in ajutor de nenumarate ori pe fel si fel de proiecte. Mi-au venit in minte apoi numeroasele sale probleme cu care se confrunta in ultimii ani, esecuri mai mici sau mai mari care l-au framantat si care parca incercau sa-i erodeze bunatatea, dar n-au reusit. Mi-am adus aminte de optimismul sau si de increderea pe care o avea intr-un viitor in care „Dumnezeu va da si zile mai senine...“ Am realizat in cele din urma, pe masura ce soarele stralucea tot mai tare, ca ziua cea mai senina pentru Vincent a sosit! El a trecut in lumea celor ce-au trait incredintati ca el in Mantuirea prin Hristos, prin a carui jertfa suntem iertati de pacatele noastre. Priveam cum sicriul era coborat in groapa si am concluzionat in mintea si inima mea faptul ca Vincent pe cat a cautat sa fie de bun totusi nu era omul perfect insa si-a pus nadejdea in Dumnezeu recunoscandu-L pe El ca Perfectul Suficient pentru a face fata oricarei situatii. Si dintr-odata parca am simtit cum durerea si golul din mine lasate de plecarea lui prematura au fost umplute de o pace launtrica si de dorinta revederii pe malul celalalt al vesniciei.
De ce sa va impovarez cu ceea ce am simtit in momentele despartirii si mai simt acum? Pentru simplul motiv ca realizez faptul ca sunteti unii care chiar simtiti cu mine, atat bucuria cat si necazul. Stiu ca legatura creata prin acest mod de comunicare cat se poate de direct si transparent va face sa simtiti impreuna cu mine si astfel, simtind unii cu altii, sa devenim mai apropiati si mai uniti. Acum trec prin momente in care chiar am nevoie sa stiu ca nu am ramas singur, si cel ce l-am pierdut - sau mai bine zis modul lui de a fi in viata mea, poate fi oarecum continuat de alti apropiati. Pornind de la ideea foarte populara ca de cele mai multe ori Dumnezeu nu inchide o usa fara sa deschida o fereastra (desi aceasta afirmatie poate fi intrepretata in mii si mii de feluri care de care mai ciudate) eu cred totusi ca dragostea pe care am simtit-o si aprecierea de care m-am bucurat in ultimii zece ani din partea bunului meu prieten Vincent poate fi continuata de cineva dintre dumneavoastra.
Apoi, in acelasi sentiment de dragoste ce trebuie sa fie reciproca, am dorit sa va impartasesc trezirea fiintei mele si faptul ca atentia mi-a fost captata de ceea ce urmeaza dincolo de groapa. Nu imi este totuna ca stiti sau nu ce simt si in Cine ma incred. Nu imi este totuna nici sa aveti sau nu dorinta de a reflecta la Cel ce ne-A creat si apoi S-A dat pe Sine pentru a ne scoate din ghiarele pacatului.
Sunt convins ca multi dintre dvs. ati avut parte de neplacuta durere a despartirii de cineva drag ca urmare a mortii sale si puteti atesta ca acele momente v-au dus cu gandul la vesnicie. De ce numai la groapa sau in spital putem avea timp sa gandim la lumea dreapta a lui Dumnezeu? De ce atunci cand ne este bine si nu prea ducem lipsa de nimic uitam cat de trecatori suntem - si mai grav: uitam ca traind fara Dumnezeu ne pregatim de o vesnicie fara El!
In mijlocul lacrimilor de durere, totusi, pentru mine cea mai mare bucurie traita in momentele celebrarii editiei de fata, cu numarul 200, este sa-mi reafirm dragostea pentru Dumnezeu si dorinta de a-I sluji Lui.
Nu stiu cati ati citit atenti aceste ganduri sincere, nu stiu cati le-ati inteles sensul, insa ma bucur pentru fiecare dintre dvs. care alegeti sa va puneti increderea in Dumnezeu pentru toate circusmtantele vietii si in Mantuirea Sa.
Inchei cu un motto scris de Nicolae Iorga „
Taina existentei umane nu sta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti.“
Steven V. Bonica - Redactor Sef, Romanian Tribune