Motto: O, tempora! O, mores!
(O, timpul nostru! Ce moravuri!)
Biruinta sfanta
Te vad prin ceata vremii, crestine, pe pamant!
Tu lupti, stiind ca-n lupta sfanta, vei fi neinfrant,
Caci este cu tine Domnul: Stindardul tau de-avant,
Ce-ti da biruinta-nscrisa-n vesnicia Cuvantului Sfant.
Credinta-n valuri de sfanta lumina-ti umple sufletul
Si-un fluviu larg de sfinte sperante te-mpresoara,
Caci lacrimile tainuite ti-au spalat din tine tot lutul
Si floarea de lumin-a bucuriei in suflet ti se coaboara.
Pot navali, de-acuma, talazurile mari de ura patimasa,
Minciuni intunecate, cu vorbe gaunoase, ivite din abis,
Tu: bunul meu frate, cu constiinta pura, in alba ta camasa,
Ramai de-apururi credincios; si treci prin viata ca prin vis!
Triumful luptei tale l-a pregatit chiar Mantuitorul Isus;
Si-n marsul pe pamant, tu mergi cu-al tau curaj tot inainte,
Privind la farul de credinta, tu ai o cale dreapta inspre Sus;
Si nimic nu te mai opreste pe drumul spre al tau Parinte!...
Am intalnit monstri. Mi s-a speriat sufletul. Le-am vazut faptele ticaloase si mi-a sangerat inima. Le-am auzit vorbele mincinoase. Graiul mi-a amutit si mintea mea s-a ingrozit...
Am alergat la Calvar si m-am rugat: Doamne, iarta-i ca nu stiu ce fac!
Este ora 9:57 p.m. Am sosit acasa, cu inima obosita si sufletul in ceata... Mi-a pierit parca si graiul: vorba mea interioara, cu mine insumi, cand imi judec pana si gandurile, ca sa-mi regasesc echilibrul sufletesc, de care am mare nevoie in aceste momente din viata mea. Ma simt, ca si cum as avea un rucsac cu pietre in spate, stand la poalele Caraimanului si nemaiindraznind sa-l escaladez. Stau cu rucsacul in spate si caut sa ma recuplez la elanul ce l-am avut cu doar putine ore mai devreme. M-a decuplat de la elan si fericire, pentru cateva clipe, doar niste vorbe mincinoase, mazgalite intr-o vopsea straina de sursa bucuriei mele: credinta mea in Dumnezeu. Vorbele astea cameleonice, venite ca un ecou din tenebre, mi-au atins creierul si incearca sa se agate de fericirea si bucuria mea, maltratandu-le cu neuitarea. Si, totusi, trebuie sa sterg cuvintele auzite din memoria mea, ca sa nu-mi ramana ca o rugina pe un obiect pretios, care distruge valoarea atat de mare a giuvaierului tinut la un loc de cinste, cum ma lupt si eu sa-mi tin fericirea si credinta nealterata de uratenia ce o intalnesc si o aud nebucuros, dar n-am putere si nici stamparare sa ma debarasez de ea prin slefuirea cu rabdare si iertare, ca si uitare, ca sa nu-mi pateze constiinta, sau sa-mi zdruncine bucuria si biruinta.
Si iata-ma iarasi la momentele de linistire a inimii: la spovedania sufletului meu – retras, ca un melc in carapacea lui – timid incercand sa se reculeaga si sa aleaga neghina din graul mirabil ce-s gata sa-l seman in creierul meu, ocupat doar de Mantuitorul pana cand in gandirea mea, samanta alterata aruncata de semanatori de neghina si de rugina(!) incearca sa rodeasca nebucuria, pe care acum, pregatindu-ma de un nou drum, o plivesc, ca sa am o gradina a creierului meu, plina doar de florile bucuriei venita direct de la Bunul meu Dumnezeu.
Incep curatenia creierului meu cu rugaciune, si pe masura ce scriu, simt minunea: ma inunda tot mai mult bucuria si firea mea cedeaza, iar sufletul meu se regenereaza si-apare o floare-n lumina cu surasul de fericire-n gandirea-mi divina. Si uitarea cuvintelor acelea cu iz amarui dispar din memoria mea; si simt ca in creierul meu, in aceste momente, troneaza total doar Dumnezeu. Si bucuria si fericirea ma inunda complet: si-s gata sa urc iar cu Isus pe Calvar!
Balsamul cuvintelor divine
M-au atins iarasi astazi pe mine;
Si simt acuma ca Dumnezeu
A pus Duhul Sfant inlauntrul meu!
Imi inchipui ca merg de-a lungul unui rau lung, lung... Galopez pe un cal frumos, in timp ce intunericul se mareste, lumina scade, iar sufletul meu nazuieste spre alte meleaguri mai pure, mai calde, mai bune... spre Tara luminii eterne, unde-i soare fara de apus si frumuseti de nedescris, unde nu-i boala si nici durere, nu e suspin si nici plans, ci doar bucuria mantuirii celor salvati.
Intinderea fara sfarsit ce-mi sta inainte imi da viziunea galopului, pe cand sufletul meu se umple de o poezie suava, cu un vers ce urca notele curcubeului si muzica eternului Paradis, spre care ma indeamna fiecare gand ce-l port in fiinta mea. Si visez, si sper... Si ma indrept spre soare rasare. In jurul meu, oamenii alearga spre tinte necunoscute, dar care duc spre abisul fara sfarsit al nefiintei. Ma cuprinde un dor dupa ancora salvatoare a visului meu si al acestor oameni, pe care-i doresc mantuiti si fericiti pentru vesnicie, cu bucuria salvarii in sufletele lor!
Din portita argintie a versului aspru, ma trezesc ca imbin cuvintele si-mi transmit mie; si celor ce ma asculta sau imi citesc cuvintele scrise, chemarea spre desavarsirea fiintei impure a noastra: a tuturor; si alergarea spre salvarea ce ni se ofera ca un ecou al suferintelor Celui care a zis: „Veniti la Mine, voi toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna sufletelor voastre!“
Am gustat si eu din aceasta odihna divina, si un gand ma indeamna mereu sa chem si pe altii sa vina si sa bea din izvorul cu apa cristalina a vietii, care da bucurie si pace, si vis crestinesc; si o viata „nascuta din nou“, prin credinta in Cel Minunat, Mire al vesniciilor, Domnul Pacii si Luceafarul de dimineata.
Ce minunat este sa ai o zi a nasterii din nou! Aceasta zi este verde ca iarba ce tasneste la viata. Este ziua cand bucuria mantuirii a intrat in inima mea... Totul este neobisnuit de stralucitor si frumos! Simti ca rasari la viata, ca si brazii din Carpatii romanesti si ca o pasare ce se inalta in zbor spre cerul albastru...
Eu n-as putea sa patez plinatatea dragostei sfinte cu egoism, lacrimi si durere, pentru ca imi amintesc ziua, cand am simtit fiorul dragostei sfinte, care m-a umplut si mi-a dat increderea, pe care nu o aveam... Si am fost fericit, caci am avut si-L am, langa mine mereu, pe Insusi Dumnezeul meu.
Uneori nu inteleg de ce in viata ti se pare ca totul se naruie si ca raul parca invinge binele si adevarul plange in sufletele ce sunt in asteptarea dreptatii divine. De ce ne este dat sa intalnim monstrii pe cararea vietii? De ce sufera nevinovatul, de ce sunt pe lume orfani si de ce ceata iti acopera fericirea deplina?
Stau in linistea noptii cu capul aplecat pe o Carte rara si sfanta. Meditez, visez, sper si ma incred in Dumnezeu, ca un copil in parintele sau.
Un gand se infiripa si creste: De ce asa?
Tu esti in Scoala lui Isus...
Si tot ce spui, prin grai sau scris,
Sa-nalte inimi mereu tot mai sus,
Spre locul cel sfant din Paradis!
Tot omul se naste pe lume,
Lipsit de putere, sarman;
Cu dor e atras de o culme,
Dar singur, el se zbate in van.
Cristos este culmea dorita
De sufletul tau si de-al meu;
El Insusi ne poarta spre tinta,
Si nici un urcus nu-i prea greu!
Cititorule, stiu ca si tu, ca si mine astazi, ai, cateodata sau adeseori, fiorii de zbucium sufletesc, cand te-ntrebi: De ce asa, Doamne, eu nu inteleg?
Dupa ce am scris cele de mai sus, m-am oprit si am meditat la ceea ce, in dimineata aceasta m-am cufundat: De ce Dumnezeu ingaduie sa fie zdruncinat un suflet curat si nevinovat de creaturi cu sufletele zbarcite de intentii pagane si fapte marsave sau vorbe neroade spuse de guri mincinoase lasate slobode si dirijate de duhuri necurate, ca sa impieteze lucrarea Duhului Sfant, trimis pe pamant sa ne dea intelepciunea sa fim mai buni si mai sfinti, ca niste creatii minunate ale Arhitectului Universului: Bunul nostru Tata si Dumnezeu?! Si am aflat ca suntem de El scolarizati, ca sa ajungem la timp inflorit, ca frati cu Fiul Sau, de Care prin credinta, pe pamantul acesta, suntem legati.
Cititorule, as dori sa te incurajez si sa-ti fiu de folos in zbuciumul tau sufletesc, ca sa te desprinzi de uratul din jurul tau si sa te ancorezi in Adevarul lasat de Dumnezeu acelora care-L cauta, pentru a se bucura de el si de a merge pe Calea dreapta in viata, caci „Via recta est bona“ ( Calea dreapta este buna totdeauna).
Nu uita! Dumnezeu stie totul, poate totul si ne iubeste, dorindu-ne sa fim ai Sai pentru vesnicia in bucurie si fericire: in sarbatoare.
„Bucurati-va si veseliti-va, caci rasplata voastra este mare in Cer!... Voi sunteti lumina lumii! Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel Ceresc va va ierta greselile voastre... Cat despre voi, pana si perii din cap, toti va sunt numarati...“ Aliluia! Amin!
Sa ai siguranta mantuirii si credinta ca far de lumina mergand de-a lungul unui rau lung, lung: viata in desfasurare, este nu doar prilej de bucurie si fericire nemeritata, dar si de inchinare cu credinciosie lui Dumnezeu, caci El este urzatorul mantuirii pentru sufletul meu si al tau, caci tot El ne-a lasat un Dar preacurat: un Mantuitor minunat...
NU STINGETI LUMINA!
O, voi ce denaturati Adevarul si stricati corola de lumini a pamantului,
In numele Soarelui ce ne da caldura si zilele ce se bucura de cerul senin,
Va conjur sa nu aruncati noroi pe haina alba a fratelui vostru blajin,
Ce-i ancorat in Adevar, si prin care se vede ca si prin lumina cristalului!
Va cer sa nu-ncercati sa stricati numele unui caracter sfant cu vorbele goale!
Va cunosc, candva, m-ati tintit, dandu-mi tarcoale, ca sa ma retineti din cale,
Dar am mers inainte pe-a credintei carare, inaintand pe ambele mele picioare!
Si astazi, mai fericit ca oricand, cu Dumnezeu merg inainte pe-a vietii-mi carare.
V-am iertat, demult, de intentiile voastre pagane si de incercarea sinistra!
A fost o noapte dura, o clipa pagana, iesita din masca voastra neagra si trista...
Va repet, ca o ruga: nu stingeti lumina si nu atingeti cu tina-n caracterul sfantului,
Caci veti da socoteala, odata, de masca voastra manjita-n spoiala cuvantului!
Va implor, pana nu este prea tarziu pentru voi: nu stingeti lumina Cuvantului!