E adevarat ca, in momente exceptionale, trebuie luate decizii exceptionale si ca taraganelile birocratice au costuri mult mai mari in vremuri de criza(economica, politica etc). Iarasi e adevarat ca multumile, popoarele, natiunile isi pot mai usor concentra energiile atunci cand apare o amenintare comuna. Pe cale de consecinta, cine vrea sa obtina un sprijin mai puternic si eventual majoritar trebuie sa raspunda unor puternice interese (provenite din dorinte, aspiratii dar si din spaime comune). Si aici intervine tentatia de a stimula taman acele probleme pentru care solutiile sunt pregatite. La vreme de pace si bunastare, de umor si relaxare, jocurile sunt usor de sesizat si efectele lor starnesc ironia. La vremuri mai grele, cand spaimele colective capata substanta realitatii(saracia, somajul, frigul, foamea etc) e mult mai usor sa fie create instrumente de manipulare. Iar consecintele utilizarii acestor instrumente, dincolo de miza electorala directa, in cazul alegerilor, sau de credibilizarea unei conduceri practic ineficiente, in perioadele neelectorale, pot conduce la o mistificare periculoasa a agendei publice, la crearea unor false probleme ale caror false rezolvari au drept consecinta crearea unor grave si teribil de reale probleme pe care deschizatorul cutiei Pandorei sigur nu le poate rezolva.
Campania electorala pentru prezidentiale (precedata deloc intamplator de o succesiune de crize create cu o dibacie egalata doar de iresponsabilitate- si nu am in vedere contextul mondial al crizei economice, in care, intrucat n-am creat noi cauzele, nu putem de capul nostru sa anulam efectele, ci doar, cel mult, sa adoptam solutiile cele mai inteligente) are, din nefericire, strucura unei lupte care pe care, radicalizeaza chiar mai grav ca in deceniul trecut un popor care incepuse sa reactioneze cu umor daca nu cu deplina intelegere la provocarile jucatorilor din piata electorala.
Asa cum sustinatorii radicali ai unei echipe de fotbal ajung sa-si defavorizeze preferatii sanctionati pentru huliganismul galeriilor, electoratul radical si intolerant pare a nu pricepe ca echipa favorita joaca intr-un campionat cu mai multe echipe si ca nu poate deveni campioana( e drept, nici nu poate retrograda) daca e singura care joaca. Din fericire, inca exista un electorat pasiv, indiferent sau nehotarat. In orice democratie veritabila, electoratul e cel care decide. Electoratul dur e relativ constant si el asigura o prezenta politica sigura a partidelor si a candidatilor. Electoratul nehotarat isi schimba optiunile(e dreptul sau, el nu poate fi comparat cu politicienii care se plimba prin toate partidele) masurand cu singura unitate de masura care-i la indemana- increderea-oferta jucatorilor politici. Se poate insela si isi repara eroarea la alegerile viitoare. Cei alesi dezamagesc intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, si atunci adversarii lor le iau locul. Totul pare simplu si chiar e, daca nu intervine dorinta, sa-i spun cu eleganta patologica, vreunui jucator de a castiga (cumpara, manipula, falsifica) toata increderea publica si pentru totdeauna.
Avem o criza politica de care se acuza reciproc doua dintre cele mai mari partide parlamentare. Traim o criza economica oarecum globalizata si mai avem si propria criza economica ai carei autori (caci sunt multi si din prin toate directiile) pozeaza in victime. Insultand fara sfiala inteligenta poporului(sau avand masuratori precise?) pe care vor sa-l reprezinte( conduca, domine etc.), jucatorii decisi sa fie unici proprietari ai increderii populare rezolva din mers toate crizele prin mecanismul crearii unor crize si mai mari. Ei sunt convinsi ca asa e bine si ca, luand (toata) puterea, vor face numai bine ceea ce vor face. Iar celor care nu inteleg de buna voie ce e binele, li se poate aminti clasicul : “Dai in mine? Dai in tine/Dai in fabrici si uzine!”
Prof. Constantin Dumitru - Redactor Sef Top Business, Bucuresti