Ion Vianu: "Revoltatii erau declarati dementi"

Fiul criticului Tudor Vianu, scriitorul Ion Vianu, denunta, in ultima sa carte, sistemul diabolic al securitatii si compromisurile medicilor psihiatri care-si turnau pacientii, in perioada comunista

Fost medic psihiatru, Ion Vianu, povesteste, pentru EVZ, despre faptul ca breasla sa era folosita, in timpul comunismului, ca unealta a Securitatii: unii doctori isi turnau propriii pacienti sau ii drogau cu doze enorme de neuroleptice pe cei internati din motive politice. Fiul lui Tudor Vianu a descris in cartea „Exercitiu de sinceritate”, editata de Polirom, revolta sa, care l-a determinat sa semneze apelul lui Paul Goma si sa se exileze la Paris in 1977.

Cum te poate ajuta scrisul, ca exercitiu de sinceritate, sa vindeci anumite traume?
„Frate, o boala invinsa ti se pare orice carte”, spune Lucian Blaga. In ce ma priveste, aceasta carte, „Exercitiu de sinceritate”, a fost mai mult un examen de constiinta. Am cautat sa arat cum arata societatea romanesca pe vremea aceea, sa adaug o fila la dosarul marturiilor. La un moment dat, am reusit sa spun  „nu” minciunii. Singurul lucru pe care-l revendic este ca, in acele imprejurari, am evoluat. Am facut un pact cu adevarul pe care l-am respectat.

Cat de mult v-a obiectivat acest demers al confesiunii?
Scriind despre acea epoca si despre mine mi-am amintit de slabiciunile mele, de cererea de intrare in partidul comunist, de faptul ca, inainte de-a refuza net oferta de-a fi informator, am dat „Organelor” cateva semnale ambigue. Toata aceasta zgura trebuia scoasa la iveala. Cred ca ma simt mai bine.  
„Urmariti erau si urmaritorii”
Denuntati, in carte, folosirea psihiatriei ca arma politica in timpul comunismului. Care a fost cel mai teribil exemplu in acest sens?
Cel mai teribil caz observat de mine personal a fost cazul acelui avocat, H. I. care a fost incadrat ca dement pentru ca sustinea ca „in Romania nu se respecta drepturile omului”. Dar eu nu am fost un observator privilegiat. Lucram intr-un spital universitar. Lucrurile cele mai grave se petreceau in locuri mai dosnice, la Dr. Petru Groza, la Poiana Mare, etc. De asta am aflat mai tarziu, prin dosare ajunse la Amnesty International si la alte organizatii. Si din marturisirile cutremuratoare ale unor psihiatri ca dr. C. Stancu, azi decedat, care a povestit cum droga cu doze enorme de neuroleptice pe cei internati din motive politice, la Cula.  Trebuie spus ca drumul catre arhive este blocat azi.  Din toate crimele comunismului, aceasta nu este cea mai monstruoasa dar este cea mai rusinoasa. Din asta vine dificultatea de-a ajunge la arhive.
Ce insemna sa fii „sclav privilegiat” in acea perioada?
Un „sclav privilegiat” era burghezul comunist tipic, care traia ceva mai bine, aproape binisor, dar era silit a renunta la libertate pentru un pic de unt pe paine (desi, in general  nu se gasea unt). Eu am facut parte din aceasta categorie, caci nu trebuia neaparat sa fii membru de partid ca sa fii sclav privilegiat. In imprejurarile povestite in carte am reusit sa scap din aceasta conditie.
Cat de „bolnavi” erau cenzorii la randul lor?
Am trait in sistemul suspiciunii generalizate care facea din noi, paradoxal, niste paranoici care aveau dreptate sa se simta urmariti. Dar urmariti erau si urmaritorii. Un fel de hora diabolica care a lasat semne adanci asupra natiunii.
Exista vreo personalitate pe care o apreciati cu adevarat si care v-a deceptionat in acea perioada? Care a fost „masura” cea mai grea a compromisului?
Acel ilustru neurolog, cunoscut sub numele de cod „Laurentiu”, care a turnat pe propriul lui pacient, dupa ce tot el il trasese de limba, este cea mai mare dezamagire a intregii mele cariere de doctor.  
60 de ani de prietenie cu Matei Calinescu
Cum l-ati portretiza pe Matei Calinescu? Cand l-ati vazut ultima data?
Matei Calinescu a fost cel mai bun pieten al meu. Am apucat sa serbam, cu cateva luni inaintea mortii lui, saizeci de ani de prietenie. Desi am fost atat de apropiati, nu cred ca sunt lipsit de obiectivitate spunand ca era un intelectual de o suprema calitate, un om al cartii cum putini s-au pomenit, un suflet duios. Moral si psihologic, nu a incetat sa se perfectioneze, asa cum vinurile bune se invechesc ameliorandu-si calitatile. A suferit si a murit cu un curaj si o noblete de care as vrea sa fiu capabil cand imi va sosi ceasul.
Ati pastrat legatura cu Paul Goma?
Goma nu este renegat de intelectuali, el ii reneaga, in numele unor criterii morale absolute pe care cred ca nu le putem aplica altora decat noua insine. Dar, la judecata Istoriei, si oricate cusururi ar avea, el ramane cel care a spus „nu” in 1977.  Ce mai stiu este ca  nu ma impac cu ideile lui politice actuale.
Breasla va considera tot  un „outsider” pentru ca ati denuntat compromisurile ei?
M-am retras din medicina cand am ajuns la saptezeci de ani (acum am saptezeci si cinci). Ma consacru scrisului, care este un alt mod de-a pune in valoare experienta vietii mele. In ce priveste „breasla”, constat ca se schimba multe, dar multe raman pe loc. Insa reforma sistemului medical nu este numai de resortul doctorilor.  Trebuie sa existe o vointa sociala, care lipseste, deocamdata.
Suntem pregatiti pentru „examenul de constiinta” pe care-l propuneti?
Romania nu seamana cu cea pe care am fi dorit-o cand schimbarea era un vis, o utopie. Situatia de azi se va schimba atunci cand va exista o luare de constiinta generala, cand romanii vor accepta sa se vada „ei pe ei”, in deplina lumina si cu o deplina luciditate, nu numai cautand vinovatii in sferele inalte (care exista). Daca nu vom reusi acest examen de constiinta colectiv ne vom duce pe copca. Desi acum traiesc intre doua tari, intre doua lumi, Elvetia si Romania, nu mi-am pierdut speranta.
„Era Ceausescu bolnav mintal?”
„Imi aduc aminte ca am stat de vorba cu L., care imi era un fel de prieten., cum se exprimase. Consideram ca are o experienta in materie de Occident.
Cu el am stabilit ce greu va fi  - de fapt, imposibil - sa refac o pozitie universitara acolo sau cel putin sa pot avea o anumita notorietate stiintifica. Iti trebuie, vorbeam cu L., cel putin zece ani ca sa devii cunoscut acolo. Dar eu trecusem de patruzeci.
Iar societatea nu se mai intereseaza de cincuagenari.
Pierdusem, de fapt, cursa cu timpul. Nu era mai bine sa ma resemnez ? Eu personal nu traiam prea rau aici. Chiar nefiind in partid, faceam parte din establishment. Reusisem chiar sa descurajez sirenele Securitatii. In ceea ce-l priveste pe L., confidentul meu de moment, el nu ma incuraja sa plec; dimpotriva, socotea ca nu sunt destul de tare pentru a da lupta. Poate nu voia sa fie acuzat ca face discipoli intru disidenta.
Ceva se schimbase in mine
Un lucru mi se parea totusi clar: plecat sau nu, nu mai puteam duce acea existenta - de molusca- (expresie consacrata in societatea noastra). Ceva se schimbase in mine. Poate ca in acest sens a jucat un 90 rol si semnarea acordurilor de la Helsinki (1 august 1975), in care se facea o referire explicita la respectarea drepturilor omului. Trebuia protestat, chiar daca nu eram inca decis pentru o actiune energica.
Cred ca in jurul meu plutea un aer de plecare, de disidenta sau mai stiu eu de ce. Am povestit despre acel coleg ; m-a intalnit odata pe aleile spitalului.
Mi-a spus, uitandu-se intr-un anumit fel la mine: „Ai un aer de calator, Ioane, nu mai esti aici”.
Era si simtamantul meu; negativul exilului, intr-un fel. Asa cum, mai tarziu, fiind acolo, eram de fapt aici, tot asa cum cu un an inaintea plecarii eram deja plecat cu o parte importanta si semnificativ vizibila a mea. In aceasta stare m-am pomenit intr-o zi chemat la telefon de F.S., fosta sotie a lui M.S., oameni pe care-i frecventasem in familie mai ales pe la inceputul anilor ´60. Voia sa trec pe la ea si m-am dus intr-o dupa-amiaza. Acolo era si prietenul ei P.C., un vechi comunist care statuse in inchisoare cu Gheorghiu-Dej si compania, iar acum era dezamagit. Ca si alti vechi comunisti, P.C. era in primul rand un anticeausist. Acum, el impreuna cu F.S. voiau sa-mi puna o intrebare precisa: era Ceausescu bolnav mintal ? Da sau nu ? Am inteles ca ma sondau. Era posibila o rezistenta centrata pe declararea lui Ceausescu incapabil sa conduca fiindca e nebun ? Mie o asemenea idee mi se parea inacceptabila. Mai intai, ca psihiatru, gaseam ca nu existau elemente pentru a pune un asemenea diagnostic.
Al doilea, nu ar fi fost o asemenea initiativa chiar contrariul caii pe care ma angajasem, deocamdata timid, lupta contra psihiatriei politice? Am refuzat asadar proiectul  utopic, lasandu-i poate dezamagiti pe cei doi.
Dar ideea, sub forma unei fantasme, circula. Se povestea, tot cam pe vremea aceea, ca ministrul Sanatatii, Theodor Burghele, convocase un fel de Consiliu Sanitar Suprem ad-hoc si declarase: „Tovarasi, avem o grava problema: tovarasul Ceausescu a innebunit !” Evident, nu era umbra de adevar in aceasta istorie, dar zvonurile sunt si ele expresii ale unor fantasme colective, ale unor dorinte oprite.
Cei care incearca sa simplifice lucrurile, spunand ca anii 70 au fost exclusiv ani de regresiune sociala, gresesc. Evident, era perioada „Cantarii Romaniei”, a insailarilor patriotardo-imbecile. Dar evenimente ca Helsinki incurajau si anumite idei de rezistenta.
Lumea nu mai era dispusa sa alunece complet sub un jug de tip stalinist. Atmosfera mondiala nu mai mergea in acest sens.
Un exemplu: imi aduc aminte de sedinta de la Cabinetul de Partid al municipiului Bucuresti (aceasta scena i-am povestit-o si lui Gh. Bratescu, care a reprodus- o in a sa Istorie a psihanalizei in Romania).
M-am pomenit intr-o zi cu un telefon de la sus-amintita institutie. Ma invitau sa particip la o dezbatere despre Freud ! Cabinetele de partid erau de fapt niste cimitire ale elefantilor. Veneau acolo mai ales pensionari de partid, sa-si petreaca cateva ore ideologico-culturale la caldurica. Probabil ca un asemenea subiect era o exceptie sau poate ca sedinta a evoluat altfel decat se asteptau organizatorii : ne-am intalnit la Cabinet (care functiona in cladirea mare a tribunalului, pe Splai) doctorul Victor Sahleanu, un publicist marxist tanar pe nume Stoica (si mai cum ?) si cu mine. In sala, oameni varstnici, cam 20-30 la numar. Sahleanu, un poligraf si un popularizator, cu un rol absolut pozitiv in epoca, fusese in fruntea marilor campanii antidogmatice. Ca student in ultimii ani (sau poate eram deja preparator), asistasem, la Casa Universitarilor, la o dezbatere in care, alaturi de profesorul Repciuc, Sahleanu aparase noua genetica (dublul helix) impotriva unui obscur biolog miciurinist. Mai aproape de intalnirea  noastra, republicase, modificand-o, cartea lui Popescu-Sibiu despre psihanaliza sub titlul „Introducere critica in psihanaliza” (1972), pe care ma grabisem s-o recenzez la Radio. A luat deci cuvantul Sahleanu, l-am luat eu, amandoi aparand punctul de vedere psihanalitic, in special freudian. Publicul asculta atent. Apoi a vorbit Stoica. Pentru el, psihanaliza era reactionara, idealista, burgheza etc. Freud era mai ales un toxicoman care ajutase la raspandirea cocainomaniei. Au inceput sa ia cuvantul diferiti oameni din public. De pilda, o femeie mai in varsta, care si-a amintit ca la ei, in cercul Marxist din Botosani, prin anii .20, Freud era considerat un autor progresist. Asa ca se mira ca tovarasul Stoica spune astfel de vorbe. Stoica a incercat sa raspunda dur, dar nu i-a mers. Un ins inca si mai varstnic l-a intrerupt, spunandu-i ca au trecut vremurile lui Stalin,  acum nu mai erau dispusi sa se lase terorizati. Era aproape o mica revolta ! Lucrurile s-au ispravit printr-o victorie din partea reformatorilor, numitul Stoica era semifurios-semiincurcat, iar directorul cabinetului numai lapte si miere cu mine si cu Sahleanu.
Psihiatria politica
In aceasta ambianta am decis sa scriu un articol pe care l-am intitulat „Psihiatrie, antipsihiatrie si hiperpsihiatrie”. Discutam despre puterile pe care le avea psihiatria in societate, despre criticarea acestui rol de catre antipsihiatri. La urma vorbeam despre utilizarea psihiatriei in alte scopuri decat cele pur medicale. O aluzie la psihiatria politica. Articolul a aparut in „Viata romaneasca” din noiembrie 1976, dar eu il scrisesem la inceputul acelui an. Nu a facut obiectul unei cenzuri. Convingerea mea e ca nimeni nu a inteles despre ce vorbeam, care era miza reala a textului. Pe de alta parte, „Viata romaneasca” avea un tiraj minuscul, iar regula de aur era ca, cu cat o publicatie avea un tiraj mai mic, cu atat cenzura era mai putin exigenta. Era o regula buna, nimeni nu ar fi observat scrierea mea daca nu m-as fi ocupat eu de difuzarea ei.
Aparitia se petrecea cam la sase luni dupa ce depusesem cererea la Consulatul Frantei. Parca uitasem ca cerusem sa plecam din tara. Viata mergea inainte cu putere. Eram obisnuiti cu refuzurile. Ideea plecarii parea neverosimila. Totusi, acest articol, asa neobservat cum fusese, asa de aluziv in formularea lui, era un pas inainte, cel putin pentru mine.
M-am decis catre sfarsitul anului sa trimit acest articol la Paris, Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca. Curierul ideal era L., care l-a bagat in papuci, nu stiu exact cum proceda. Fapt e ca Ieruncii, ca si M.F., l-au citit. L. s-a intors pe la inceputul lui ianuarie. A venit la noi intr-o seara. Da, daduse articolul. „Si ce spusesera cei de-acolo ?” „Au zis ca sa te bagi si tu la Goma.” (…) Goma ca solutie ? Nici pentru mine, nici pentru Ioana aventura nu parea posibila inca. Totusi, am notat posibilitatea. In mijlocul furtunii, mai asteptam. Ezitam”. (Copyright Polirom)
CREDINTA
Garantia morala a severitatii
Volumul autobiografic al lui Ion Vianu propune o incursiune in anii dinaintea exilului sau, de la cererea de intrare in partid (la care, in contextul evenimentelor ulterioare, nu mai primeste nici un raspuns) la semnarea apelului Goma si, in cele din urma, plecarea la Paris in 1977. Textul a fost scris la sfarsitul anului 2006, inainte ca autorul sa intre in posesia dosarului de la Securitate. Cateva documente au fost totusi incluse in addenda: doua note informative si procesul-verbal al sedintei de excludere din postul pe care Ion Vianu il avea la Institutul de Medicina si Farmacie din Bucuresti, proces-verbal care completeaza amintirile autorului si reda atmosfera acelor vremuri.
„Daca te incumeti sa-i judeci pe contemporanii tai, e necesar sa faci simultan exercitiul de-a te judeca pe tine. Si daca vei avea curajul sa fii aspru cu propria ta persoana, abia atunci sa ai cutezanta sa aplici aceeasi masura si altora. Fii cel putin asa de aspru cu tine cat esti cu ceilalti. In ceea ce ma priveste, cred ca e mai bine sa fii un dram mai sever cu tine. Garantia morala se intareste”, marturiseste  Ion Vianu.
DISIDENT
Colaborator la Europa Libera
Ion Vianu (nascut in 1934, Bucuresti) incepe studii de filologie clasica, apoi urmeaza medicina. In 1977 emigreaza. Publica in strainatate articole si studii privind istoria si filosofia psihiatriei si se distinge ca unul dintre colaboratorii constanti ai postului de radio Europa Libera. Volume publicate: “Introducere in psihoterapie” (1975), “Stil si persoana” (1975; premiul Uniunii Scriitorilor), “Amintiri in dialog. Memorii” (in colaborare cu Matei Calinescu, 1994; editia a II a, revazuta si adaugita, Editura Polirom, 1997; editia a III a, Editura Polirom, 2005), “Paramnezii” (2005), “Blestem si Binecuvantare”(2007), “Investigatii mateine” (2008), “Necredinciosul” (2008). Initiaza un ciclu de romane, “Arhiva tradarii si a maniei”, din care a publicat la Editura Polirom “Caietele lui Ozias” (2004) si “Vasiliu, foi volante” (2006).
 Simona Chitan - Evenimetul Zilei