Bundesbank redusese rata dobanzilor. Potrivit cartilor, normal ar fi fost ca piata sa incerce sa se scuture de marci, pentru ca dobanda scadea. Si sa fi cumparat dolari. Ceea ce ar fi insemnat ca dolarul, sub presiunea unei cereri in crestere, ar fi trebuit sa urce. Dar n-a urcat.
Sub imperiul aceleasi judecati, Banca Japoniei a redus rata dobanzilor la cel mai de jos nivel posibil: la 1 la suta. Era cartea pe care mizase ministrul japonez de finante pentru apropiata intalnire cu seful Trezoreriei Statelor Unite. Rezultatul: repetarea semiesecului german.
Fondul Monetar International a fost astfel incurajat in convingerea ca pietele de bani, libere si suverane acum, au totusi nevoie de un arbitraj international. Doua aspecte erau luate in seama.
In primul rand, se vorbea tot mai mult, atunci, despre perimarea Sistemului Monetar International dupa caderea Acordului de la Bretton-Woods, ce fusese menit sa reglementeze modalitatile de circulatie a banilor in lumea postbelica. Vechea constructie avea doi puternici stalpi de rezistenta. O moneda-reper: dolarul american. Si un sistem institutionalizat, avand in varf Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Dar demolarea ei se intamplase cu mult timp in urma, in 1971. Acum, insa, erau contestate ramasitele Acordului din 1944. A pune in discutie demolarea integrala a sistemului construit la sfarsitul razboiului insemna, implicit, a stirbi ceva din importanta acestor puternice institutii. Rolul de „arbitru international“, pe care il invoca F.M.I., constituia, fara indoiala, si o demonstratie de forta.
Cel de-al doilea aspect era legat de luptele puternice de pe mai toate fronturile razboiului monetar. Cele mai ingrijoratoare erau insa confruntarile dolar–yen si dolar–marca. F.M.I. considera ca intr-un moment specific, cand pietele erau nu numai liberalizate, dar si suverane, interventiile unor banci centrale avand doar efecte limitate, era nevoie de un arbitru suprem si incerca sa-si asume acest rol. Mai mult, considera ca era nevoie si de un arbitraj intre state. Asa se explica de ce, in preajma reuniunii de la Washington, directorul general de atunci al Fondului, dl Michel Camdessus, a facut un gest unic in istoria acestei institutii. In speta, a convocat un grup de ziaristi si a criticat Statele Unite ca nu consimt sa ridice rata dobanzilor.
Ideea sefului FMI avea substanta. Daca in America dobanzile ar fi fost mai mari, dolarul ar fi devenit mai atractiv. Investitorii internationali ar fi vandut yeni si marci pentru a cumpara dolari. In felul acesta, cotatiile bancnotei verzi ar fi inceput sa creasca la bursele valutare. Iar cotatiile monedelor japoneze si germane sa scada. Dl Camdessus nu a facut acest demers pentru a partini Japonia si Germania. Si nici pentru a defavoriza Statele Unite. Gestul avea cu totul alta semnificatie. El prefata intentia FMI privind asumarea rolului de „arbitru international“ si constituia, totodata, o interventie ce se voia obiectiva, pentru ca masura la care s-a referit sa calmeze piata. Numai ca Statele Unite nu erau dispuse sa faca un astfel de gest. Autoritatile financiare din S.U.A. au spus deschis ca nu vor o moneda tare.
Sistemul inchegat in preajma incheierii razboiului, la Bretton-Woods, in Statele Unite, menit sa reglementeze modalitatile de circulatie a banilor in lumea postbelica, primea inca o lovitura puternica. Prima o incasase in 1971, cand SUA au renuntat la etalonul aur-devize.
Fondul Monetar International, in interventia sa, folosise o stare de fapt: ingrijorarile lumii financiare cauzate de confruntarile dure dolar–yen si dolar–marca. Mai mult, era clar ca interventiile unor banci centrale au avut doar efecte limitate, fapt ce intarea nevoia de un arbitru suprem. Asadar, a incercat sa-si asume acest rol. A pus chiar pe tapet ideea ca ar fi nevoie si de un arbitraj intre state.
Numai ca Statele Unite nu aveau de gand sa intre intr-un astfel de joc. Cum am mai aratat, nu intarirea dolarului le interesa, ci intarirea economiei americane. America nu avea nici un interes sa faca exporturile japoneze mai putin competitive. Dimpotriva, era interesata sa-i determine pe japonezi sa consume mai mult, indeosebi sa consume importuri din SUA.
Japonezii, in schimb, atunci ca si acum, doreau un yen mai slab. Ei spuneau – si aveau dreptate – ca din ’92, perioada in care yenul s-a intarit continuu, economia lor a iesit in pierdere. Multe societati japoneze au fost determinate sa-si mute afacerile in strainatate, pentru a nu mai fi nevoite sa-si schimbe dolarii pe yeni scumpi. In felul acesta, Japonia, care nu avea somaj, incepea sa se vada amenintata sub acest aspect. In acelasi timp, avea o piata interna de consum suprasaturata si devenise interesata sa-si exporte o buna parte din productie. Iata de ce yenul nu vroia sa fie rege.
Dar nici marca nu vroia sa joace acest rol. Intarirea marcii ii infuria pe exportatorii germani.
Adrian Vasilescu