Ascultandu-l pe presedintele Bush, la inceputul primului sau mandat, era imposibil ca americanii sa nu-si fi amintit, atunci, de un alt discurs celebru, al precedentului presedinte, rostit tot la tribuna Congresului. Cuvintele lui, socotite de multi comentatori memorabile, au produs fiori. De 40 de ani, declara Clinton, presedintii Americii urca la aceasta tribuna ca sa va spuna cat de mare este deficitul Americii. Eu vin astazi sa va spun ca deficitul Americii este zero, zero, zero. Ce sa creada americanii? Ca acest deficit zero nu a fost real? Ca era bazat pe date contabile trucate? Ca au fost incasate venituri si dividende din profituri imaginate, scoase din registre contabile in care, deseori, cheltuielile curente erau transformate in investitii si deficitele in excedente? Intrebari grele, ce nu au primit inca raspunsuri.Si cine stie daca aceste raspunsuri vor fi date vreodata.
Dar neincrederea a castigat teren. A cuprins inimi, minti, constiinte. In iunie 2002, indicele de incredere in economia americana a scazut cu 4 la suta: de la 110,3 la suta in mai la 106,4 la suta. Aceasta scadere, dincolo de caderea pietei muncii si de prognoza pesimista pentru urmatoarele sase luni in privinta somajului, avea la baza indeosebi o mai mica incredere in practicile de afaceri. De aici a venit, poate, reducerea indicelui de incredere. Desi informatii recente confirmau o stabilitate a cheltuielilor de consum si o crestere economica moderata. Prin urmare, aceasta unda de neincredere a americanilor in mediul de afaceri putea fi o cauza pentru caderea dolarului.
Dar singura? America iesise dintr-o etapa de recesiune, ce a urmat boom-ului atat de mult pus sub semnul intrebarii, reluandu-si cresterea economica. Nu era exclusa, deci, o intentie de invadare a Europei de vest cu exporturi americane. si atunci, nu era firesc sa apara o intrebare: nu cumva americanii, cu buna stiinta, au pus umarul la deprecierea dolarului pentru a-si sustine locomotiva exporturilor?
Caderea dolarului a continuat. Dupa ce, la 15 iulie 2002, euro a reusit sa egaleze dolarul, a urmat o vara fierbinte, cu suisuri si coborasuri, apoi o toamna si mai fierbinte. In noiembrie 2002 euro a sarit in carca dolarului. De atunci n-a mai coborat in nici o zi.
Un nou prag, de 1,1 dolari pentru un euro, a fost trecut la 7 martie 2003. O etapa scurta, care s-a incheiat la 12 martie. De atunci, pe ecranele calculatoarelor semnul ce indica directia monedei euro a fost indreptat cu deosebire in jos: 1,0864 dolari pentru un euro la 13 martie; 1,0775 la 14 martie, 1,0801 la 17 martie, 1,0586 la 18 martie; 1,0570 la 19 martie. La 20 martie a inceput razboiul din Irak.
Cade dolarul? Intrebarea devenise acaparatoare. Privita cu atentie, cursa euro-dolar dovedea, atat prin modul in care evolua, cat si prin corelatiile cu cativa indicatori semnificativi, ca avea multe necunoscute.
Multi analisti, indeosebi dintre cei de dincolo de ocean, refuzau sa creada intr-un astfel de deznodamant dupa colapsul catorva giganti financiari din Statele Unite ale Americii. si au avut dreptate. In realitate, acele cateva megafraude, ce au ocupat primele pagini ale ziarelor, n-au facut altceva decat sa agite piata americana. Tot asa cum a agitat-o si razboiul din Irak. Fara sa directioneze insa mersul monedei americane.
Dolarul se clatina din cauza unei suite de procese in deriva, cu implicatii economice, politice si sociale, ce au facut America sa mediteze asupra manierei in care sunt conduse afacerile. O cauza a fost si neincrederea in economia americana, care vremelnic castiga teren. Alte motive nu mai erau. Se ajunsese chiar la o stabilizare a cheltuielilor de consum si incepea sa fie inregistrata o crestere economica moderata.
Adrian Vasilescu