Expresia de trista dar inversunata satisfactie „Le-a murit cadavrul!“ are, probabil, o sorginte folclorica si trebuie sa fi existat la mai multe popoare, la cele mai vechi intai, ca sunt mai patite. Cei care au sansa (nefericirea?) de a reprezenta sute, mii, milioane de oameni sunt la fel de muritori, de expusi bolilor, imbatranirii, sclerozei si, pana la urma, mortii. E adevarat ca, uneori, moartea precede decesul, existand si pentru oamenii de rand nesansa unei supravietuiri pur biologice atunci cand ce era adevarat s-a stins. Sunt oameni a caror moarte survine timpuriu, desi supravietuiesc si mimeaza viata. Ei sunt si cei mai intoleranti fata de nesimtitii care continua sa traiasca, sa aiba imaginatie, sa creeze. Toate le hotaraste Dumnezeu dar mai are si omul o contributie atunci cand, pe ceea ce psihologii numesc linia minimei rezistente, alege lenea linistii convins fiindca viata doare.
Mai devreme sau mai tarziu, liderii (si nu doar cei politici) pur si simplu expira. Zadarnice cosmetizarile, rujul de pe buzele mortului nu readuce sangele in obraji. Personalitatile puternice schimba mereu ceva in viata lor, in opera lor artistica, in cercetarile stiintifice, in business, chiar in modestele activitati manufacturiere. In politica, marii lideri (pentru ca aia mai mici supravietuiesc ca adjuncti ai oricui, oriunde, pentru oricine) propun proiecte mari si supravietuiesc cat timp si daca acele proiecte au viata. Apoi se apuca de altceva, scriu carti, participa la simpozioane. Intr-o lume normala, nu poti fi presedinte, nici chiar ministru pe viata, iar institutia senatorilor pe viata a fost creata cand erau luate in calcul persoane care mai aveau putina vreme de trait.
In aceasta saptamana, romanii isi vor alege iar un presedinte. De fapt, dintre candidatii existenti, vor alege pe primii doi care se vor confrunta in finala. Unii vor fi satisfacuti (cei al caror preferat va continua cursa), altii nemultumiti pentru ca preferatii lor nu vor juca finala. Cei nemultumiti fie se vor reorienta catre acel candidat care e mai aproape de ce si-au dorit, fie, daca acest lucru nu e posibil, nu se vor mai duce la vot. Pentru Romania, ar fi bine ca finala sa se joace intre cei mai vii, intre cei in stare sa creeze si sa sustina proiecte, sa construiasca nu sa demoleze tot spre a-si mobila propriul mormant. Ar fi bine ca finalistii sa nu fie cam la fel pentru ca in turul al doilea sa existe alegatori care sa nu se regaseasca. De castigat, va castiga numai unul, dar e important si finalistul, e important ca nimeni sa nu simta ca „i-a murit cadavrul“.
In editorialul trecut, va imbiam sa „Nu va fie frica!” pentru ca mai inspaimantati sunt cei care cred ca ne inspaimanta. Acum, ma gandeam sa scriu un text cu titlul „Nu va fie lene!“, dar mi-am zis sa va sperii si eu nitel (desigur, pentru ca si eu sunt speriat) cugetand odata cu domniile voastre ca lenea e un fel de repetitie pentru moarte, asa ca e bine sa fim vii si sa nu ne prapadim cu firea. Mugur Isarescu zicea saptamana trecuta ca (mai ales pentru economie) nu e bine sa gandim mereu ca suntem la o mare rascruce. In politica, lumea pare mereu la o mare rascruce poate si pentru ca nimeni, pana acum, n-a fost in stare sa impuna, macar la nivel mintal, programe mai lungi decat ciclul electoral. Un fruntas politic de pe vremuri insista asupra ideii catre diferenta intre un politician si un om politic e ca primul se gandeste la alegerile viitoare in vreme ce al doilea se gandeste la generatiile viitoare. Vedeti si domniile voastre care dintre politicienii care candideaza ar putea sa fie si numai nitel om politic.