Nu este prima data cand scriu un editorial in momente foarte dificile in care nu ma pot gandi la nimic altceva decat la durerea despartirii, insa de data aceasta golul launtric este fara precedent. Imi simt gatul uscat si stomacul ma roade, ... nu de foame ci de o ruptura inexplicabila de fiinta care mi-a dat viata, m-a purtat de brate, m-a hranit si m-a ingrijit, ... mama.
Sensul vietii - ajunse la linia de final al alergarii pamantesti, cu toate ca este foarte bine inteles cu mintea nu face prea mult sens din cele ce simt acum in inima. As vrea ca si inima sa-mi accepte mai usor ceea ce mintea a inteles deja: despartirea e doar temporara - insa inima isi are mintea ei si e incapatanata in durerea ce o simte. Abia in astfel de clipe realizez cu adevarat ce inseamna pe deplin dorul si dragostea de o fiinta inegalabila in aceasta lume trecatoare, abia acum vad cat de sarac ne este vocabularul si ce lipsita de semnificatie este explicatia oferita de un biet dictionar.
Mi-e dor sa-i mai aud glasul, mi-e dor sa-i mai privesc fata si zambetul ce refuza sa-i oboseasca in pofida durerilor si suferintei prilejuite de lupta ei cu boala indelungata. Mi-e dor - si stiu ca dorul meu ramane sec pentru o vreme pe care numai Creatorul o stie si o hotaraste. Mi-e dor - desi realizez ca egoismul meu ce si-ar fi dorit o viata mai lunga pentru mama mea ar fi insemnat o durere prelungita pentru ea, si realizand acest lucru incep sa ma resemnez, oarecum. Inima incepe parca sa cedeze mesajelor mintii, dar durerea in stomac ramane si gatul imi este tot uscat.
Cand este suficientul indeajuns? Cand este cel mai potrivit momentul de a incheia socotelile cu lumea aceasta si a inceta sa-i simti apasarea? Cand esti suficient de pregatit pentru a te desparti de cineva ce traind in prea multa durere vrea in cele din urma sa treaca in lumea celor care nu cuvanta, in lumea pregatita de Insusi Vesnica Bucurie conform promisiunii facute ca acolo unde este EL sa fim si noi?
Privesc fotografia mamei si trebuie sa recunosc ca in pofida tuturor cunostintelor ce le-am avut despre boala ei nu am fost pregatit pentru a-i spune: La Revedere!
Da, am inteles de mult - cu mintea, ca despartirea este iminenta si am cautat sa-mi stapanesc firea si duhul facand unele aranjamente cu luni inainte, insa dimensiunea despartirii nu am putut-o percepe.
...Am numeroase amintiri cu fiinta care m-a iubit dinainte ca sa-i fi vazut fata, momente care de care mai placute, iar fotografiile ma ajuta sa-mi readuc in minte infinitele clipe de bucurie traite avand-o pe mama in familia noastra. Culeg acum fiecare imagine si fiecare amintire ca pe o faramitura ramasa de la masa binecuvantata de care am avut parte pentru mai bine de 44 de ani, bucurandu-ma de fiecare si multumindu-I sincer lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a facut parte avand o mama credincioasa Lui care mi-a fost si imi ramane un model de traire si slujire altruista - atat in familia noastra cat si in biserica si comunitatea din care a facut parte. Am fost si raman pentru totdeauna mandru si recunoscator lui Dumnezeu pentru parintii cu care m-a bincevantat. Incetarea bataii inimii mamei nu ii opreste viata din memoria mea, desi imi incetineste parca bataia inimii.
Si totusi, daca nu as fi avut sfatul matur al celor ce si-au dedicat viata pentru a fi un sprijin tuturor in momentele grele cauzate de moartea unuia drag, daca nu era pentru pregatirile si cautarile de zile in sir pentru cea mai demna despartire, nu stiu cum as fi reusit sa fac fata tuturor problemelor. Pot spune acum fara nici cea mai mica rezerva ca pregatirile si planificarile in prealabil pentru inevitabila trecere in vesnicie, din punct de vedere al firii si al ramasitelor pamantesti, este bine sa fie facuta in momente lucide fara apasarea pricinuita de momentul mortii implinite. Insa si din punct de vedere al sufletului desigur ca vesnicia trebuie sa ne fie in vizor ca o perspectiva plina de realitate si nu ca o alternativa posibila sau evitabila.
Nu ne place sa auzim sau sa vorbim despre moarte si despre vesnicia ce urmeaza. Am vrea sa traim sute de ani, am vrea sa ne traiasca si cei dragi vieti lungi lipsite de oboseala insa nimic nu poate fi mai departe de realitate decat astfel de dorinte. Indiferent ca ne place sau nu, indiferent ca suntem pregatiti sau nu, fiecare ajungem clipa trecerii din aceasta viata pamanteasca spre ceea ce am cautat. Unii mai tarziu iar altii mai devreme, dupa cum e si zicala:
“Ne nastem pe rand si murim pe sarite.” Nadejdea ce mangaie, speranta revederii in lumea de apoi, singurul lucru care conteaza de fapt in toata alergarea noastra pe acest pamant, nu este ceva ce ti se da fara a crede pe deplin, adica fara a avea o incredintare neclintita in Cel ce ne ofera darul Vietii Vesnice.
Si de aici, de la masa tacerii, fiind coplesit de amintirile mamei mele, va scriu manat de o dorinta sincera de a va trezi la realitatea crunta a despartirii, cautand sa va castig atentia asupra grijii pentru suflet in primul rand, iar apoi si pentru ceea ce ramane in urma separarii sufletului de trupul pamantesc.
Despartirea de mama mea a fost si un prilej sa reflectez asupra vietii, a ei si a mea, a trairii calauzite de gandul slujirii - si realizez ca mai am multe de facut pentru a-i egala dragostea, altruismul si iertarea celor ce i-au gresit. Totodata, momentele despartirii mi-au aratat cine imi sunt adevaratii prieteni, cine imi este cu adevarat aproape - mie si familiei mele.
Nu am cuvinte sa va multumesc indeajuns tuturor celor ce ati fost alaturi de noi, in ciuda vremii reci, fiind plini de caldura pentru tatal meu, pentru surorile mele, pentru mine si sotia si fiicele noastre. Prin cuvinte sarace, insa sincere, va multumesc din toata inima si doresc ca Dumnezeu sa va pastreze plini de dragoste unii fata de altii si intotdeauna dornici de a fi o mangaiere pentru cei in durere.
Va multumesc totodata tuturor celor ce ne-ati transmis cuvinte de mangaiere, mesaje de condoleante si sprijinul dvs. prin rugaciune. Ne-ati aratat intregii familii ca aveti suflet bun si inima sensibila. Ma rog umil ca Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti si sa va rasplateasca bunatatea si fratia!
In mod special doresc sa multumesc din toata inima parintelui protopop Simion Pavel, preot paroh al Bisericii Ortodoxe Romane “Nasterea Domnului” din Chicago si doamnei preotese pentru dragostea crestina si apropierea fata de familia noastra.
Si nu in ultimul rand doresc sa multumesc, atat personal cat si in numele tatalui meu si al surorilor mele, membri ai Bisericii Penticostale Romane Betania din Niles, conducerii acestei biserici minunate si pastorului Luigi Mitoi, tuturor formatiilor muzicale, pentru ca ati fost alaturi de familia noastra si ne-ati primit cu sicriul mamei in fata altarului, cu toate ca nu obisnuiti acest lucru, pentru ca ultimul ei drum - desi neinsufletita, sa-l faca din biserica in care si pentru care s-a rugat neincetat in ultimii peste 22 de ani. Serviciul funerar in biserica dvs. a fost o mare mangaiere si o binecuvantare!
Steven V. Bonica - Redactor Sef, Romanian Tribune