Initial, termenul de impresionism capata o nuanta peiorativa. Acesta era utilizat de critici cu scopul de a lua in deradere o arta care, pentru prima data de la Renastere incoace, inova substantial mijloacele picturale de expresie. Astfel, ei cautau sa minimalizeze importanta acestei tendinte si sa o denunte opiniei publice sub acest nume. Pentru critici, noua miscare nu insemna decat dorinta promotorilor ei de a face impresie, de a-si asigura un loc printre celebritatile artistice apeland la denaturarea mijloacelor tehnice si formale. Criticul Albert Wolff semneaza in Le Figaro un articol in care ii numeste „nenorociti, atinsi de nebunia ambitiei (…) ce se intituleaza intransigentii, impresionistii, care iau panzele, vopseaua si pensulele, arunca la intamplare cateva culori si semneaza tabloul.“
Aceasta idee prezumtiva camufla de fapt starea de impas in care se afla arta academica si neputinta celor care o cultivau de a o urni din aceasta situatie, stare cauzata de saracia lor spirituala care ii determina sa faca apel la tot felul de reguli si canoane ce nu-si mai aveau originea in sentimentele resimtite ca traire vie si neprefacuta, in actul creatiei. Incremenirea in conventie si rutina, arta in care prima normativul erau singurele lucruri pentru care pledau. Din aceasta cauza, pictorii desemnati cu calificativul de impresionisti vor imbratisa termenul ca o modalitate de a sfida ingustimea unor astfel de conceptii. Intuitia lor ramane netulburata si capabila sa preia un termen care isi reveleaza intreaga eficacitate poate involuntara in semnificatia fundamentala de a sti sa culegi din zbor impresiile pe care viata cotidiana le ofera inimii si sensibilitatii. Era o maniera de a se raporta la aspectul schimbator al lucrurilor, de a se lasa preocupati nu de esenta lucrurilor, asa cum obisnuise sa faca arta pana atunci, ci de a prefera sa se redea aparenta lor.
In plan subiectiv, aceasta schimbare de atitudine desemna o emotie vaga al carei spectru se transforma continuu in functie de imprejurarile pe care i le oferea realitatea. Pictorul reusea sa transpuna pe panza aceasta impresie fugara rezultata in urma contactului cu aspectele cotidiene, aparent nesemnificative, care intrau in campul de observatie al acestuia. Impresionismul are avantajul de a semnala importantul raport cu fotografia, cu placa impresionata de lumina pe care se fixeaza imaginea. „Cuvantul a ramas, si are o anumita proprietate terminologica, denotand incompletul, neterminatul, o chestiune de moment, un act vizual instantaneu, o senzatie mai curand decat o perceptie.“ Desigur, impresia este o reactie imediata a sensibilitatii noastre in fata realitatii, o emotie care se amesteca cu senzatiile si reprezentarile noastre, indefinibila si fin fluctuanta, al carei aspect calitativ se transforma in mod continuu, fara a atinge vreodata valori maxime. Ea se mentine in perimetrul cotelor descatusate de orice balast estetic, profunzimea ei este asemanatoare cu imaginea boltii instelate reflectata pe oglinda unui lac linistit, imagine care nu ne reveleaza niciodata adancimea lui, ci doar ne lasa sa o intrezarim. Ar fi gresit de aceea sa restrangem definitia impresiei doar la o emotie de suprafata, superficiala si lipsita de orice determinare estetica. Urmarind redarea impresiei, se deschid portile manifestarii inconstientului in arta, este certificata activarea unei arte de esenta irationala care tasneste din indeterminarea impulsului de moment. „Cu impresionismul incepe intr-un fel marea aventura a artei spre abisurile hazardului.“
Aparitia miscarii impresioniste a declansat reactii contradictorii in randul iubitorilor de arta, parerile lor fiind impartite. „Tot ceea ce era nou, tot ceea ce era neasteptat sau personal, era botezat cu numele de impresionism, care exprima ura sau iubirea publicului.“ Era firesc ca acest lucru sa se intample atata timp cat pana si protagonistii impresionismului nu-si conturasera clar o pozitie comuna care sa defineasca caracteristicile unei directii artistice si sa capete atributele unei „scoli de creatie.“ Ei vor adera la ideea comuna de a innoi tehnica picturala, insa fiecare o va face in felul sau, fara a fi excluse influentele pe care le-au suferit unii de la altii. De altfel, miscarea impresionista ascunde in sine un raport de contradictie. Impresionismul nu s-a coagulat niciodata ca miscare si asta din cauza ca artistul, in conceptia multora dintre acestia, trebuia in primul rand sa se manifeste ca personalitate individuala. Impresionismul nu face decat sa surprinda tendintele eterogene ale unui grup de artisti care se razvrateau impotriva artei oficiale. Paul Gauguin se declara „artist impresionist, adica un rasculat.“
Arta impresionista desemna tot ceea ce era nou in pictura, tot ceea ce insemna o abandonare a idealurilor formale ale trecutului, o incredere absoluta in fortele creatoare si regenerative ale artistului, in capacitatea acestuia de a-si elibera instinctele si de a pleda pentru sinceritate in cadrul actului creator unde pornirile cele mai intime trebuiau sa-si gaseasca o completa realizare. Focillon o numeste „intinerire a picturii, intinerire in ceea ce priveste atitudinea artistului creator in fata vietii si a obiectului care-l inspira (…) intinerire in ceea ce priveste executia.“
Filosoful si esteticianul Wladyslaw Tatarkiewicz scoate in evidenta o cu totul alta semnificatie a notiunii de impresie, aflata la polul opus celui de emotie diafana. Opera de arta reda „impresia puternica, socul care frapeaza pe receptorul de arta.“ Atare definitie corespunde artei de avangarda in care menirea nu este expresia ci impresia, opera reusita fiind cea care zguduie si nu care incanta prin diversitate de trairi estetice. Aceasta interpretare este fundamentata pe ceea ce exprima H. Bergson ca „arta mai degraba tinde sa imprime in noi sentimente decat sa le exprime pur si simplu.“
Impresionismul cunoaste doua faze: una pornita din instinct si o a doua teoretica. In prima faza artistii fac impresionism fara sa se gandeasca prea mult la teorie si, mai ales, fara sa sistematizeze. In faza a doua, ei isi rationeaza mijloacele de care se servesc, fac o arta mai putin spontana, care are mai mult un caracter constructivist. In prima faza este vorba de o perioada in care pictorii impresionisti s-au legat intre ei, si-au dezvoltat vederile si s-au consacrat unei noi conceptii asupra lumii vizuale. Aceasta perioada urmareste evolutia pictorilor impresionisti de la debut si pana la incununarea eforturilor lor in 1874, si mai ales traiectoria celor opt expozitii comune pe care acestia le-au organizat, perioada care se incheie in mod virtual cu anul 1886, unde ultima expozitie a grupului coincide cu dispersarea definitiva a prietenilor si cu abandonarea mai mult sau mai putin completa, de catre ei, a impresionismului. Cea de-a doua faza corespunde perioadei neoimpresioniste in care pictorii cauta a da un caracter mai riguros si mai sistematic cercetarilor asupra luminii; demersul lor are o orientare stiintifica, caci se bazeaza pe cercetarile conduse in domeniul opticii si al psihologiei culorilor.
Bibliografie:
Brandes, Georg –