Nicolae Breban Animale bolnave

din pagina literara realizata de: Prof. Alina Vance

 Nicolae Breban (nascut in 1934) este unul dintre cei mai importanti - si prolifici - prozatori romani contemporani. Romanele sale(Francisca, In absenta stapanilor, Animale bolnave, Ingerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid) cele mai multe citite pe nerasuflate inainte de 1989, au atras intotdeauna atentia criticilor, starnind adesea polemici aprinse.

Animale bolnave (1968) este un roman cu cu o intriga fals politista (intr-un oras de provincie se comit trei crime aparent fara motiv, fara nici o logica),pe pe baza careia se dezvolta adevaratul roman, de analiza psihologica, ducand la profunzimi analitice cu trimiteri pana la romanele dostoievskiene, cel mai des amintit fiind Crima si pedeapsa. Animale bolnave pune in evidenta lumea maladiva a unui spatiu situat in Banat. Paul Sucuturdean este personajul principal, un muncitor cam fantast care soseste aici, fara un plan de viata bine determinat. El se indragosteste de imaginea fugara a unei femei, Irina Dabici, vaduva, intalnita intr-o gara. Un personaj mistic este si uriasul Krinitzki, care predica Biblia printre muncitorii din fabrica. In oras au loc trei crime, fiind ucisi secretarul de partid Simonca, liceanul Dabici si uriasul Krinitzki. Seria de crime va fi dezlegata de plutonierul Mateias, avandu-1 ca sef pe “puternicul” Vostinaru. Miloia, un discipol fanatic al lui Krinitzki, il ucide pe secretarul de partid, pentru ca acesta este situat pe pozitii opuse Bibliei, pe Dabici, pentru ca facuse un desen obscen pe Sfanta Carte, iar pe Krinitzki, pentru ca acesta ii spusese sa se duca la militie.

Titlul este sugestiv: personajele sunt “bolnave”, suferind de maladii grave, atingand morbidul si tarele psihiatrice. Fac parte dintr-o lume oarba, care si-a pierdut controlul asupra datelor realului, proiectand asupra lor efecte ale “tenebrelor sufletului omenesc” (Ov. S. Crohmalniceanu). O spune chiar Donesie, asasin in serie aproape involuntar, pentru a se elibera de complexele de inferioritate care il dominasera toata viata: “- Orbilor! spuse el dupa o scurta pauza - chiar cei mai buni sunteti niste copii, niste prunci care s-au nascut ca cainii in zdrentele lor ascunse prin grajduri: orbi si nu stiu ca sunt orbi?” Discutia se poarta in penultimul capitol al romanului, intre Donesie, zis Miloia, si plutonierul Mateias, care, fara a fi detectivul triumfator din romanele politiste tipice, are, intr-un tarziu, imbinand probele materiale cu observatia psihologica, intuitia descoperirii adevaratului faptas al celor trei crime, asupra muncitorului Simonca, a liceanului Dabici si a insusi mentorului spiritual care domina actiunea romanului, uriasul Krinitzki, propovaduitor influent din Cartea Sfanta, cu mare putere de dominare asupra celorlalti.

“Krinitzki insusi il privi o clipa mirat:

- Stiu eu, eu n-as vrea, de aceea ma feresc de prea multa gloata... acum cand vin la mine sa le citesc, cu zgomot mare si stricand ordinea... eu nu sunt nici predicator, nici profet, nici tamaduitor... nu sunt decat un om mai singuratec decat ceilalti, vreau sa spun ca nu m-am invrednicit sa am o familie, o nevasta, copii pe care sa-i cresc...”. Lui Paul si lui Krinitzki le este frica de oameni, de integrarea in comunitate care, in plus, trebuie iubita. Paul prefera sa se izoleze undeva, departe de lume, in mijlocul unei naturi paradisiace. Mintea lui o ia razna, pana si in momentul in care doarme viseaza un drum, situat intre doi pomi, sau traversarea unui drum pana la un gard de iedera, in timp ce este urmarit de un ochi violet, poate de sorginte divina. Tabloul lumii din vis se compune dintr-un colt ros al caramizii, dintr-o buruiana, din desenele complicate ale chinezilor. Corpul uman, crede Paul, il tradeaza insa pe posesorul lui, care, in incercarile grele ale vietii, este, de cele mai multe ori, extrem de las, acest lucru intamplandu-se fiindca sufletul este alungat de om si, prin aceasta, omul alunga viata, pentru ca “umbra” este persistenta, ea ingrijeste trupul, se deschide precum geamurile de la o casa pentru a primeni atmosfera.

Capitolul 10 contine episodul prinderii unui fals infractor: “Cortul era asezat intr-un fel de spartura mare a peretelui lutos si injur, cu exceptia unei vegetatii pitice, de tufe si brazi piperniciti, nu crestea nimic. Jos, rapa se adancea mult, era mult mai adanca decat i se paruse lui Mateias noaptea...” Panda se realizeaza pentru a prinde “un barbat tanar, scund, foarte bine zidit, cu gatul gros, regulat, ca un stalp de carne...”. Intre cainele lui Vostinaru si acest om, Gaspar, care nu omorase pe nimeni, dar si-a dat seama ca probele de la locul crimei impotriva liceanului Dabiei il acuza pe el, se instaureaza o lupta pe viata si pe moarte, in care cainele ofiterului este mai intai ranit, apoi ucis cu lama cutitului, lunga precum un brici. Urmarirea lui Gaspar are loc prin padure, printre rapi si albii de ape. Plutonierul Mateias este un urmaritor insistent si incearca sa-1 prinda pe presupusul infractor, fara a se rani. Vostinaru, superiorul lui Mateias, vrea sa-1 ucida pe cel care-i omorase cainele, dar, in cele din urma, se calmeaza: “- Hei, tovarase! il striga el cu voce suparata, aproape bosumflata, comandantul - ada doua lopeti si intoarce-te fuga mars aici, sa ingropam cainele! Nu stiu ce esti dumneata sau ce sunt eu, dar el este un erou! Un erou, atat si nimic mai mult!” Cei doi se apuca sa sape groapa, uitand, prin efortul depus, mahnirea produsa de moartea cainelui.

Demascarea adevaratului ucigas de catre plutonierul Mateias are loc in capitolul 12, penultimul din roman, dupa o discutie prelungita cu faptasul, Donesie, zis Miloia, discutie alunecoasa, mereu ambigua, pana cand criminalul cedeaza psihic. Mateias, personaj de altfel ciudat, atipic pentru meseria de detectiv, “vorbea in bataie de joc, si intr-adevar, in jurul gurii lui mari, disproportionate fata de fata sa mica, staruia un fel de ras stins, persiflant, dar ochii nu radeau...”. Discutia se concentreaza asupra credintei, care, daca este autentica, produce cainta si marturisirea pacatelor, dar Donesie elimina aceasta posibilitate, a explicarii unei notiuni atat de complexe. El divagheaza, mimand simplitatea gandirii, despre credinta de a trai in tara lui, atat de mica, “locul in jurul cimitirului unde e el, inca cald, inca incalzind pamantul cu pieptul lui mare...”. I se pare ca Mateias nu intelege ce este credinta, explicand lucrurile intr-un mod extrem de rece, geometric, si de aceea el nu intelege esenta, nu percepe nuantarile fenomenelor, le priveste intr-un mod aproximativ si superfluu, intrebarea faptasului fiind una singura: “Poti dumneata, tovarase Mateias, sa [...] poti pentru un ceas sa lasi tot ce ai invatat... nu, numai sa lasi obiceiul de a te preface?” Donesie cade insa in capcana intinsa de plutonierul de militie, confirmandu-i acestuia proba psihologica a vinovatiei pentru cele trei crime, incat poate afirma cu certitudine catre echipa venita sa-1 aresteze: “- El e! El e cine sa fie ... luati-1 de aici, nu mai pot, dintr-o clipa in alta am sa cad de pe scaun de oboseala si scarba!...”. Personaj paranoic, care nu poate face asocierea intre credinta si umanism, Miloia ramane in genunchi, inutil, cu privirea atintita catre o icoana ipotetica, acoperita insa “cu un tapet vulgar”.

„O data cu Animale bolnave, Nicolae Breban revine la realism, intr-un roman de actiune vie, palpitanta, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeti, roman ce nu-si refuza scene de maxima violenta, anchete brutale, violuri, crime si, in acelasi timp, prefirat subtil, cu elemente suav halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se aratase minat altadata.” (Ion Negoitescu)

Nicolae Breban -Animale bolnave, Ed. Polirom, 2004

Liviu Malita - Nicolae Breban, micromonografie, Brasov, Editura Aula, colectia „Canon”, 2001.