Ajunsesem sa ne intrebam, dupa 2004, de unde tot vine in Romania atata banet. Pentru ca veneau pe portile deja larg deschise, capitaluri de pretutindeni. Veneau cu scopuri precise: presiuni speculative pe piata valutara; convertiri in lei si depuneri in banci; tranzactii bursiere. Foarte multi bani (valuta) veneau insa in bancile romanesti cu capital strain, de la bancile-mama, din marile centre financiare ale lumii, pentru a fi folositi in activitatea de creditare. Mai departe, bancile se adresau cu deosebire populatiei; romanii erau invitati sa faca imprumuturi si sa-si cumpere case, mobila, aparate electrocasnice, automobile sau alte bunuri ori servicii.
Necazul era ca nici companiile, nici populatia nu-i putea lua pe toti. Din doua motive: fie n-aveau destule bonitati, fie costul ridicat al creditului, legat si de rata inflatiei, era inca descurajant. In joc mai era si o problema de stabilitate financiara, pentru ca nici raportul intern dintre cererea de consum si oferta de produse nu era favorabil incurajarii extensiunii creditelor.
Veti intelege mai bine acest paradox imaginandu-va o masa mare, pe care se afla o paine de asemenea mare, abia scoasa din cuptor: fierbinte, rumena si cu miros imbietor. Iar in jurul mesei, emotionati, oameni carora le este foame. Acesti oameni afla, socati, ca nu toata painea va fi impartita. Caci sunt inca in refacere, dupa o boala lunga, iar regimul lor alimentar e inca sever. O buna parte din paine e surplus – acel „surplus de lichiditate“ din banci, ce facea, in anii 2004-2008, obiectul atator dezbateri si atator confruntari – asa ca urmeaza sa fie luata de pe masa si pusa in frigider, la pastrare. Cat despre partea ramasa, e cert ca nu va fi nicidecum impartita in bucati egale, ca sa apuce fiecare. Dimpotriva, impartirea va fi facuta dupa regulile pietei libere: fiecaruia dupa bonitatile pe care le are. Revenind in realitate, inlocuind painea calda si buna cu fondul de credite din banci iar oamenii carora le este foame, din jurul mesei, cu solicitantii de imprumuturi, vom observa cateva aspecte dramatice. Toate plecand de la o serie de dezechilibre ce persistau in societatea noastra, de o gravitate maxima fiind decalajul dintre cererea (solvabila) de consum, care calatorea cu rapidul, in contrast puternic cu oferta interna de bunuri si servicii, ce mergea cu mocanita. Solutia fericita nu era in niciun caz „ajustarea” cererii. Cum insa, in anii la care ma refer, oferta nu dadea semne vizibile de insanatosire, autoritatile din Romania aveau o singura posibilitate rationala: sa mai incetineasca viteza rapidului. Ca sa nu ametim. Asa ca au fost luate unele masuri – chiar daca timide – pentru ca salariile sa inregistreze cresteri mult mai calme. In plus, Uniunea Europeana cerea fie sa creasca impozitul pe venituri, fie sa avem o taxa pe valoarea adaugata mai mare. Iar Banca Nationala s-a vazut nevoita sa taie din aripile creditului. In privinta creditarii poftei de consum, noi eram, in anii 2004-2008, in stadiul atins de tarile capitaliste vest-europene la sfarsitul anilor ’60. De ce ramasesem cu trei-patru decenii in urma? Si ce sanse aveam sa acceleram democratizarea imprumuturilor pentru ca, astfel, sa ajungem mai repede la dezvoltarea clasei de mijloc si la un grad ridicat de bunastare? Asadar, ce-ar fi fost de facut pentru ca mai multe milioane de romani, aspirand la bunastare, sa rupa o bucata indestulatoare din aceasta imensa paine (banii in circulatie pe pietele financiare, intr-un nesfarsit du-te vino intre prezent si viitor) si sa obtina credite cat mai mari, poate chiar mai multe, pentru propriul lor confort? Am scris cartea de fata cu dorinta de a pune in evidenta acele intrebari actuale pe care si le puneau milioane si milioane de romani in legatura cu ravnita lor bunastare. Fara o morala explicita. Dar cautand raspunsurile acolo unde sunt ele: in istorie si in prezent. Un lucru fusese inteles in cele din urma: ca e nevoie de un semn egal intre pofta de consum si pofta de munca. A venit insa criza si lucrurile au luat o intorsatura radicala.