Sa te indatorezi la banci ca sa consumi era ceva de neconceput in socialism. Erau atat de putine marfuri incat nu puteau fi cheltuiti nici macar putinii bani pe care ii castigau oamenii. Dar contau oamenii? Conta omul? Sa dam inapoi foile istoriei. Inainte de apus a fost rasaritul. Asta s-a intamplat candva, demult, la inceputul veacului XX, in Rusia. Momentul e surprins magnific de Alexei Tolstoi, in “Calvarul”. Momentul revolutiei. Luptau pentru om. Ce altceva insa era omul decat un mic univers, multiplicat in milioane de exemplare, care se misca in cojoc rupt?! Oare evenimentele, multe si mari, se impiedica de el? Simteau ca tocmai omul e uitat, ca revolutia se desparte de om si se preface intr-o filosofie speculativa. O filosofie ce ia o aparenta fermecatoare, ademeneste multimile, apoi se imprastie si piere. Si ca nimic altceva nu aveau sa fie acele idei generoase despre „viitorul de aur al clasei muncitoare“ sau despre “rolul conducator al clasei muncitoare”, nascute in focul revolutiei, decat o filosofie golita de continut. Asa vedea lucrurile Tolstoi. Dar Gorki avea sa le vada altfel. Cu totul altfel.
Aveam cinsprezece ani, cred, cand mi-a sarit prima oara in ochi, deschizand un ziar, citatul din Maxim Gorki: „Omul, ce mandru suna acest cuvant!”. N-am inteles mare lucru. Painea o cumparam pe cartela. Magazinele erau goale. Parintii unor colegi ai mei, oameni de toata isprava, fusesera arestati. Asa ca mi-am spus: „Sigur ca meritam si o ratie de mandrie daca suntem in stare sa induram atatea rele“.
De-atunci, ani la rand, de sute de ori, am regasit citatul cu pricina. L-am vazut reprodus in ziare, in carti, l-am auzit la radio, in emisiuni TV, in filme. Multa vreme n-am stiut din ce context a fost scos. Imi placea Gorki, citisem cateva dintre operele lui, dar nu-mi dadeam seama in ce imprejurare s-a lasat iluzionat de „omul la plural“; de o idee, mai exact, atat de atotcuprinzatoare incat insusiri cum sunt harnic si lenes, cinstit si hot, destept si prost, competent si incompetent sa incapa sub un singur acoperis si sa reuseasca, in egala masura, sa ne starneasca mandria.
Derutant era mai ales faptul ca Gorki, un mare scriitor, produs al Rusiei de dinainte de revolutie, nu-si obisnuise cititorii cu personaje alcatuite dupa sabloanele propagandei de partid. Si nicidecum, in operele lui, n-a fost preamarit OMUL. A scris despre oameni vii, cu trairi vii.
In „Viata lui Klim Samghin“, bunaoara, contrastele abunda. Scriitorul aduce fata in fata oameni legendari si oameni obisnuiti; oameni legati de evenimente mari si oameni in stare sa se bucure de sarbatori tihnite, de liturghii, de clatite si de dulceturi, de nunti si botezuri; oameni in stare de gesturi de aleasa noblete si oameni cu purtari stupide, ridicole; oameni care vor revolutie, ca sa schimbe radical viata societatii si oameni ce vor doar un sir de reforme, care i-ar face pe semenii lor mai activi si mai culti; fete care invata la conservator si sunt incantate de cursul de istoria muzicii si femei care, printre obligatiile lor revolutionare, o aveau si pe aceea de a li se da tovarasilor la prima cerere. Si, in niciun caz, personajele lui Gorki nu judecau omul dupa criterii unice, dupa sabloane. Il judecau dupa calitatile morale, dupa talent, dupa gradul de cultura. Chiar daca, pentru revolutionari, omul nu inseamna nimic „daca nu-i membru de partid“.
Surpriza, insa. In vremea studentiei, probabil in ultimul an de facultate, am vazut „Azilul de noapte“, dupa piesa lui Gorki. Nu la teatru, ci la cinema. „Azilul de noapte”: un spectacol filmat la Moscova, in care jucau mari actori sovietici; un film dintre acelea fascinante, facute de studiourile moscovite, pentru care stateam ore in sir la coada ca sa apucam un bilet. Tocmai aici mi-a fost dat sa regasesc citatul. De fapt, sa gasesc sursa.
Tocmai in „Azilul de noapte“, piesa cu un titlu sugestiv, ce a fost la concurenta cu alte doua titluri la fel de sugestive: „Fara soare“ si „La fundul vietii“. Iar personajul pe care Gorki l-a ales sa rosteasca marele mesaj avea sa fie nimeni altul decat Satin: un ilustru exemplu de declasare sociala.
Satin, personaj al unei piese in care el straluceste printre hoti, prostituate, haimanale.
Satin, care isi prezinta cartea de vizita intr-o replica semnificativa: „Eu sunt un puscarias, un trisor... asa este... Cand umblu pe strada, oamenii se uita la mine ca la un pungas... se feresc din calea mea si intorc capul spre mine... Mi se spune adesea: „Ticalosule! Sarlatanule! Du-te la munca!” Sa muncesc? Pentru ce?”
Satin, pungasul cu aere de „filosof“… ei bine, tocmai din capul lui aveau sa plece acele cuvinte exploatate intens de toate departamentele de propaganda ale partidelor comuniste din lumea larga. „Omul? se intreba Satin. Nici tu, nici eu, nici ei... nu! Ci tu, eu, ei, batranul (un personaj din piesa), Napoleon, Mahomed... toti laolalta! Pricepeti? Asta-i ceva maret!”
Satin o nimerise. Pentru ca asa ceva ii placea propagandei comuniste: „Nici eu, nici tu, nici ei“. Adica individualitati. Ci toti laolalta. Omul.
Numai ca, in gura lui Satin, cuvintele aveau un cu totul alt sens decat in materialele de propaganda. „Omul! Exclama Satin. Ce mandru-mi suna mie la ureche acest cuvant!“ Tonul lui exprima ironie si amaraciune.
Imposibil! mi-am spus. Imposibil sa se fi recurs la o mistificare atat de grosolana. Pentru ca, aici, sensul era altul: „Ce mandru-mi suna mie la ureche...” A doua zi, la biblioteca, aveam sa-mi lamuresc misterul.