Emil Cioran - Amurgul gandurilor

Dupa studii clasice la liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, incepe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucuresti. A fost coleg cu Constantin Noica si elev al lui Tudor Vianu si Nae Ionescu. Bun cunoscator al limbii germane, a studiat in original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, si mai ales pe Friedrich Nietzsche. Inca din tinerete a aratat inclinatie spre agnosticism, aparandu-i evidenta „incovenienta existentei“. In 1933 obtine o bursa, care ii permite sa continue studiile de filozofie la Berlin, unde intra in contact cu Nicolai Hartmann si Ludwig Klages.

Emil Cioran a locuit la Paris in Cartierul Latin, pe care nu l-a parasit niciodata. A trait mult timp retras, evitand publicitatea. In schimb a cultivat darul conversatiei cu numerosii sai prieteni. Cioran a intretinut o vasta corespondenta, dezvaluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizand inca din tinerete interesul pentru filozofia de catedra, Cioran a parasit devreme gandirea sistematica si speculatiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetari profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzatiilor mele“, va constata mai tarziu. Din eseurile aparute in limba romana se desprinde portretul unui tanar ganditor din anii treizeci, influentat de miscarea de idei din acea epoca in care intelectualii romani descopereau gandirea existentialista (sub varianta ei romaneasca, cu accente crestine si mistice, „trairismul“).

Emil Cioran a inceput prin a fi un ganditor torturat de sentimente si senzatii violente. Preocupat de problema mortii si a suferintei, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajuta supravietuirii. Tema alienarii omului, tema existentialista prin excelenta, prezenta la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulata astfel, in 1932, de tanarul Cioran: „Sa fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patrie?“

Cateva teme mari strabat opera lui Emil Cioran: contingenta fiintei umane, pacatul originar, sensul tragic al istoriei, sfarsitul civilizatiei, amenintarea Raului, refuzul consolidarii prin credinta, obsesia absolutului, viata ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un ganditor pasionat de istorie, pe care o cunoastea bine din vastele sale lecturi si mai ales din autorii si memorialistii perioadelor de decadenta, de unde reflectiile marcat gnostice si antimoderniste, oarecum in linia spengleriana, asupra destinului omului si civilizatiei. Atata vreme cat a pastrat legatura cu originile si nu s-a instrainat de sine, omul a rezistat. Astazi, el este pe cale sa se distruga prin obiectivare de sine, productie si reproductie irepresibila, exces de autoanaliza, de transparenta si prin triumful artificialului.

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran sa devina celebru tocmai in limba franceza, ale carei constrangeri le repudiase in tinerete. Daca idiomul francez i-a potolit excesele si i-a daruit secretul formei si al formularii, radacinile sale romanesti i-au procurat seva care a dat stralucire operei sale.

De o profunda si infinita subtilitate, expresia din aceste fragmente reprezinta integral stilul lui Emil Cioran de a gandi lumea. Despre individul care aduna in sine suferinta lucrurilor de afara, eseistul se exprima in alte pagini prin adevarate poeme filozofice: „Nu eu sufar in lume, ci lumea sufera in mine. Individul exista doar in masura in care. concentreaza durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanta pana la catedrala“. Autorul este cuprins de dezgustul in fata mediocritatii modernilor care n-au invatat estetica sinuciderii („Modernilor le lipseste cultura launtrica a sinuciderii, estetica sfarsitului“), indreptandu-se spre antici si spre oamenii „razbunatori si tristi“ ai Vechiului Testament, „singurii care i-au cerut socoteala lui Dumnezeu de cate ori au vrut, care n-au scapat nici un prilej de a-i aminti ca-i neindurator si ca ei n-au timp sa mai astepte. (...) Altadata se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile“. Indoiala existentiala si nesiguranta de sorginte metafizica ii mentin vie o anume surescitare neurastenica si toate eseurile romanesti ale lui Emil Cioran din anii inceputurilor sale publicistice si editoriale cultivau aceasta „sumbra exaltare“. In acest tip original de meditatie se observa predilectia pentru „un univers contaminat de haos“ (Lucian Blaga), vesnic amenintat de senzatia neantului cu nostalgii confesive, de oscilatii dureroase si de declaratii lirice, de incertitudini teribile si de exaltari tenebroase. De fapt, chiar si ipostaza franceza a moralistului nu se va deosebi, in manifestarile si in atitudinile ei majore, cu nimic de aceea a inceputurilor sale. Aceleasi nelinisti, obsesii, dileme si prejudecati, in nuante pesimiste si sceptice, ceea ce l-a determinat pe Gaetan Picon sa afirme ca Emil Cioran „exceleaza in a surprinde simptome ale descompunerii si decadentei.“

Chiar daca ganditorul insusi nu s-a dorit filozof in sensul clasic al cuvantului, prezenta sa este coplesitoare prin virtuozitatea si rafinamentul prin care acesta investigheaza domeniul umanului Meditatiile despre absolutul aparentelor si despre iluziile, traite ca esente sublime ale vietii sunt exprimate in fraze de o mare expresivitate, capabile sa sugereze toate nuantele gandului. Modalitatea esentiala de manifestare a eseistului este confesiunea directa, fluenta ,,lipsita de o severitate afectata intr-o „explozie“ de „sinceritate infernala, aproape de dementa si provocare“. De o unica si pregnanta factura personala, eseurile lui Emil Cioran dezvaluie prin autenticitatea demersului aforistic un filozof dominat de un stilist desavarsit. -„Carte de decadenta si despre decadenta omului candidat etern la ratare“. Amurgul gandurilor adevereste ca si starea de scepticism si de negativitate are „voluptatile“ ei: „Antimodernul Cioran este, in fundamentele imaginatiei sale un spirit modern, indragostit de valorile negative ale existentei. Pe masura ce calomniaza universul, limbajul sau tinde sa-l reconstituie si sa-l reabiliteze sugerand inefabilul destramarii si, inca o data placerile pieirii... Iese la urma o veritabila poetica a nenorocului.“ (Eugen Simion)