Viata si lucrarea lui Dumitru Cornilescu

In anul 1916, Dumitru Cornilescu si-a trecut cu succes stralucit licenta, la Facultatea de teologie din Bucuresti. Deoarece nu intentiona sa intrerupa activitatea literara si religioasa pe care o incepuse, ci dimpotriva s-o continue si s-o dezvolte, tanarul teolog a pus Biserici Ortodoxe romane o problema grea. Conform normelor acestei biserici, licenta ii dadea dreptul sa ocupe un post de preot in capitala, ceea ce era cel mai de dorit pentru stralucitul teolog. Dar aceleasi norme spuneau ca nu poti fi hirotonisit preot, daca nu te casatoresti mai intai. Dar cum s-ar fi putut implini astfel marea chemare pe care neobositul traducator o avea de indeplinit? El incepuse sa faca traducerea pentru sine si ardea de nerabdare sa-si continuie activitatea, nestanjenit de o slujba si de greutatile familiare. Cum ar mai fi facut el, apucand aceste cai obisnuite, descoperirile spirituale care aveau sa-l duca la cunoasterea personala a Domnului Isus ca Mantuitor?

In toamna aceluiasi an, solutia a fost gasita. Tanarul teolog a fost hirotonisit in catedrala din Husi, de Prea Sfintia Sa Episcopul Nicodim, mai tarziu mitropolit al Moldovei si apoi patriarh al Romaniei. Pentru ca nu urma sa ia un post de preot, a fost hirotonisit pe seama Manastirii Dobrovat, apartinand de Episcopia Husilor, devenind astfel calugar. Socotea ca in acest fel va ajunge la o mai mare sfintenie, pe care de atata timp o cauta cu infrigurare.

Era un om cu totul deosebit! Desi calugar, cu toate ca stia ce inseamna starea de totala lepadare de sine care insoteste totdeauna pe cei duhovnicesti, avea in acelasi timp o tinuta ireprosabila, foarte ingrijita. Studiul, departe de a-l instraina de realitate, l-a condus la innoiri pe toate planurile, asa cum numai spiritele mari sunt in stare sa o faca. In acelasi timp era plin de o smerenie deosebita si avea o totala lipsa de interes pentru starea sa materiala. Ambele aceste insusiri l-au insotit toata viata, bucurandu-se astfel de o nemarginita apreciere si dragoste din partea tuturor, a sustinatorilor, a superiorilor sai, a enoriasilor.

In iulie 1916 incepuse deja sa traduca Biblia, imediat dupa trecerea licentei. Intrucat printesea Callimachi se obligase sa ingrijeasca de micile lui nevoi materiale, a doua zi dupa hirotonisirea lui ca preot-calugar, Dumitru Cornilescu si-a declinat oficial obligatiile fata de Biserica Ortodoxa, pentru a-si putea continua nestanjenit marea lui chemare- traducerea Bibliei.

Pentru ca in aceasta mare lucrare sa nu fie impiedicat de nici o alta activitate, constient de insemnatatea si urgenta traducerii, si parca presimtind efectele spirituale pe care aceasta minunata opera avea sa le aiba asupra sa insusi si aspura poporului roman, Dumitru Cornilescu a parasit aproape complet lumea pentru 5 ani. A plecat imediat la castelul printesei Rallu Callimachi de pe mosia Stancesti, judetul Botosani, unde a lucrat cu o infrigurare nemaiintalnita. In acest fel, cel ce avea sa devina una dintre cele mai luminioase personalitati crestine a Romaniei nu avea sa incaseze niciodata nici macar un salariu, nici dela Biserica Ortodoxa romana, si nici de la statul roman, desi a tradus in limba poporului roman Cartea care ne aduce cea mai mare lumina: Lumina care vine de sus!

Imbracat calugar, cu tichia pe cap, statea adesea pe pardoseala, scriind pe un scaun mic, cu trei picioare. Avea intinse pe jos nenumarate editii ale Bibliei in greaca, ebraica si aproape toate traducerile existente pe atunci in limbile moderne: engleza, franceza, germana. Pe langa acestea, multe dictionare si fise cu traducerea paralela a celor mai de seama termeni din Biblie. Traducea nu numai cu grija si cu precizia unui traducator innascut, dar si cu responsabilitatea pe care i-o impunea dorinta de a intelege el insusi si de a transmite si altora mesajul dumnezeiesc pe care il cauta in Biblie.

Un interes imens pentru marea lucrare arata deopotriva batrana doamna. Renuntand la comoditatile pe care i le oferea Elvetia, ea a ramas alaturi de protejatul sau, aparandu-l de privirile celor indiscreti, ingrijindu-se de trebuintele sale materiale personale si de cele ale lucrarii. Dar ceea ce este tot atat de important este faptul ca i-a fost in acelasi timp un adevarat colaborator de specialitate. Cunoscand limbile moderne mai importante, intocmea fise de termeni crestinesti de baza, cuprinzand intelesul lor din cele mai vestite dictionare si traduceri ale Bibliei in alte limbi. Era astfel de un real folos traducatorului. De multe ori succesul savantului sau artistului se datoreaza pasiunii pentru munca lui a unei sotii credincioase sau a unei mame iubitoare. In cazul de fata era vorba de ceva mai mult: de o mama a poporului roman, dornica de iluminarea lui spirituala. Parca grabindu-se sa nu moara inainte de a vedea terminata aceasta lucrare care o interesa asa de mult, batrana printesa Callimachi n-a precupetit nimic din ce avea: nici timpul, nici munca, nici averea mostenita de la mama sa, perntru a-l ajuta pe Dumitru Cornilescu sa-si poata face lucrarea la care fusese chemat de Dumnezeu.

In timp ce lucrarea se facea in umbra, la inceput numai cu posibilitatile unui student (1914-1916), iar apoi cu cele ale unei printese (1916-1920), cerinta nationala pentru o noua traducere a Bibliei intr-o limba romana moderna, scrisa si citita de toata lumea, devenea tot mai acuta. Societatea pentru raspandirea Bibliei in Anglia si Strainatate s-a adresat la inceputul anului 1914 arhimandridului Scriban pentru traducerea Noului Testament, iar acesta a recomandat pe mitropolitul Nicodim pentru traducerea Vechiului Testament. Cerinta poporului si intelectualitatii romanesti a fost intarita de conferinta baptista romana din Austro-Ungaria, care a avut loc in 1914. Doi ani mai tarziu, Societatea Biblica Americana constata de asemenea nevoia unei traduceri a Bibliei pentru comunitatile de credinciosi romani din America. Dar inceperea razboiului mondial a facut ca Scriban sa–si intrerupa revizuirea traducerii existente a Noului Testament, lucrare care nu a mai fost sfarsita pana in anul 1919.

O opera mare, intr-o Romanie mare, la sfarsitul celui mai pustiitor razboi pe care l-a cunoscut vreodata lumea si Romania pana atunci! In timp ce razboiul pustia tara noastra si Europa intreaga, undeva, intr-o chilie ca de manastire, se dadea o lupta spirituala. Nu era vorba de viitorul politic al tarii, ca in cazul razboiului, ci cu mult mai mult: de destinul spiritual al intregului popor de limba romana de pretutindeni. Era lupta dintre Dumnezeu si Satana, mai intai pentru sufletul muncit de indoieli al tanarului calugar, si apoi al tuturor celor iubiti de el, de aceeasi limba cu el. Dumitru Cornilescu era horarat insa sa nu abandoneze lupta, oricat de apriga ar fi fost ea. Era lupta cu sine, cu credintele stramosesti, cu Diavolul si uneltirile lui, (…). Dar era decis sa nu inceteze lupta decat odata cu victoria deplina asupra indoielilor sale, asupra nesigurantei in care se aflau el si cei din jurul lui. Si in aceasta lupta a triumfat Dumenzeu!