din pagina literara realizata de: Prof. Alina Vance
O carte
fermecatoare, subtila, rafinata si profunda, insa cu eleganta discretie, nu ostentativ, este acest nou roman “autobiografic” al lui Livius Ciocarlie, unul dintre cei mai importanti prozatori romani de astazi.
Unul dintre cei mai importanti si unul dintre cei mai nedreptatiti, totodata. Dar nu fiindca ar fi un autor necunoscut ori nerecunoscut.
Livius Ciocarlie este, literar, o victima a inadecvarii si prejudecatilor.
Cum este universitar si cum primele lui carti (a debutat editorial in 1974) au fost de eseistica si critica literara, un exercitiu pe care nu l-a parasit, el a fost - si a ramas - clasificat intr-o categorie marginala, incerta, de nu si suspecta, aceea a belferilor, profesori de literatura stiutori de carte multa care se relaxeaza producand in rastimpuri carti cu statut hibrid, in cazul lui autobiografice - romane asa-zicand memorialistice si jurnale. O categorie privita, eventual, cu admiratie politicoasa. Respectuos tolerata, asa cum se si cuvine unor, totusi, intrusi.
Iata insa ca “belferul” este azi, la aproape douazeci de ani de la aparitia primului sau roman (Un Burgtheater provincial, 1985), autorul unui vast ciclu epic, prin cuprindere ca si prin dimensiuni, unul dintre cele mai impresionante din literatura romana “recenta”, intrucat “contemporana” incepe sa sune cam vetust si trebuie sa ne dam, fireste, dupa muzica timpului. Fara a fi neaparat o reconstituire, o “comedie umana” ori o “cronica de familie”, in acest ciclu capata trup si infatisare literara peste un secol de viata si istorie romaneasca, de nu si mai mult, fiindca unele referinte coboara pana spre 1800, chiar si mai departe, dincolo, spre veacul al XVIII-lea.
Acestei intinderi temporale ii corespunde una spatiala pe masura: romanele lui Livius Ciocarlie acopera (sau descopera) literar intreaga zona a Banatului, extinzandu-se adesea in Vest pana la Viena si in Est catre Oltenia si pana la Bucuresti, ramificatii ce stau sub pecetea miscarilor istorice si deopotriva a imprevizibilului omenesc.
Iar acest “regionalism” a avut si el partea lui de contributie, deloc neinsemnata, la fixarea lui Livius Ciocarlie intr-o postura de marginal, de aceasta data sub acoperirea prejudecatii geografice. Ca si
Clopotul scufundat (1988), romanul de acum e tot unul “banatean”, in cea mai mare parte a datelor epice ca si in spirit.
In sfarsit, cum in toate romanele care compun acest ciclu materia epica este furnizata, la vedere si declarat, de biografie si autobiografie, situarea lor in perimetrul memorialisticii a desavarsit si legitimat relegarea autorului intr-o provincie a literaturii socotita de granita, de nu si hotarat minora. Vor fi functionat si alte “criterii”, mai obscure, cum ar fi cele de generatie, grup literar, chiar de optiune politica (Livius Ciocarlie a practicat cu intermitente, dupa 1990, si jurnalismul politic)?! Fapt este ca, desi a publicat si “jurnale” propriu-zise (
Paradisul derizoriu, 1993, Viata in paranteza, 1995), numele lui Livius Ciocarlie nu exista nici macar la indicele de autori al serioasei altminteri trilogii a lui Eugen Simion, Fictiunea jurnalului intim, iar luptatorii pentru postmodernism mai degraba il ignora (in Postmodernismul romanesc Mircea Cartarescu il aminteste o singura data si in treacat, in calitate de vag, palid suporter), desi proza lui le-ar fi oferit un vast domeniu de investigatie militanta si un argument de talie mare in favoarea vitalitatii literaturii autoreferentiale, de autofictiune si alte asemenea, desigur, foarte nobile achizitii teoretice. Cat despre “revizorii” literari, altele sunt, bineinteles, ocupatiunile lor. Din punctul de vedere al receptarii critice, prozatorul Livius Ciocarlie este un scriitor pentru viitor, specie totusi nu tocmai rara in Romania.
Cu atat mai mult se cuvine citata prezentarea facuta de Mircea Mihaies noii carti a lui Livius Ciocarlie: “Roman de familie, jurnal, autobiografie indirecta, investigatie psihologic-literara, confesiune patetica, arheologie subiectiva, joaca de-a contabilitatea existentiala - toate acestea, si fiecare dintre ele cu si fara ghilimele, coexista in noua carte a lui Livius Ciocarlie”.
Neobositul pamfletar politic al Romaniei literare este (si) un foarte fin critic literar, de altfel profesiunea lui “de baza”.
Autorul si autorii
Titlul acestui nou roman al lui Livius Ciocarlie are un aspect bizar, ceva s-ar parea ca lipseste, dinadins si, poate, ironic, dar nu se stie la adresa cui. Este insa foarte probabil ca, de fapt, cuvintele de pe coperta ar trebui citite fara cuvenita pauza dintre numele autorului si titlul cartii, adica Livius Ciocarlie & comp.
E o o sugestie oferita de romanul insusi, al carui autor si-a asociat, la propriu, mai multi, foarte diferiti intre ei, alti… autori. Fata de care si atitudinea autorului este diferita.
Cel dintai, in ordinea intrarii in scena, ca la teatru, este “harnicul carturar Coriolan Buracu”, introdus cu modestie cuviincioasa de autorul principal, care, ca o buna gazda, se retrage dupa ce-si face anuntul - “Daca in decursul vremurilor, ne spune onoratul si harnicul carturar Coriolan Buracu, neamul nostru de pe aceste meleaguri s-a distins ca buni romani, buni ortodocsi, buni soldati si buni administratori…” . Nu are nici o importanta daca “harnicul carturar” va fi avand o existenta reala sau una fictiva: el e sau devine, cert, doar personaj. Un personaj-scriitor in felul lui, un cronicar al romanilor banateni, care - cartile din carti se fac! - la randul sau, evoca o si mai veche scriere, in manuscris, o istorie a regimentelor de granita ale romanilor banateni, intocmita de capitanul Carolus Schwab.
Manuscrisul, al carui titlu e dat desigur in nemteste (Geschihte des Romanen BanaterGrenz-Regiments), a fost insa ratacit ori “instrainat fara nici o urma”, in buna parte. Ce s-a pastrat este fie rezumat, fie reprodus. Spusele capitanului sunt preluate de “harnicul carturar Coriolan Buracu”, iar de la acesta de autorul romanului. O stafeta a memoriei, asadar. Capitolul urmator nu mai apartine unui autor identificat sau identificabil, dar e normal, de vreme ce este vorba de un text administrativ - un “conspect al concubinatilor aflatori in comuna Mehadia”, intocmit de Oficiul Parohial la 21 noiembrie 1910. “Concubinati” vrea sa zica nimic altceva decat concubini, fara nimic peiorativ, iar “conspectul” se traduce azi prin situatie, tablou. Autorul romanului este aici mai activ, literar vorbind.
Analizeaza datele din conspectul concubinatilor (cum sa nu te incante, daca nu esti cu totul afon, minunata denumire?!), constata ca numarul lor era destul de mare si acorda credit parerii ca din parinti “neuniti prin casatorie” ies multi “copii inzestrati”, fiindca, afirma el, si trebuie sa-l credem, nu va fi existand in Romania vreun alt sat care sa fi produs atatia fosti si actuali membri ai Uniunii Scriitorilor. Se fac liste onomastice (intre altele se mentioneaza existenta unui Tepeneag, nu fara legatura cu scriitorul acum parizian), se observa ca femeile sunt cam discriminate, se fac speculatii despre durabilitatea “concubinatiilor”. De la catastif la fotografii: de pe la 1910 catre prezent. Autorul le descrie minutios balzacian, cu umor afectuos - sunt bunicii sai paterni, tatal sau copil, adolescent, apoi tanar profesor.
Urmeaza lectura comentata si selectiva a unei gazete locale, Strajotul, de fapt o reconstituire tandru ironica si deopotriva fabuloasa a vietii cotidiene din Mehadia anilor ‘30. Se continua cu un alt capitol de “fotografii de familie”, de aceasta data isi face aparitia si mama autorului, cea dintai poza este de la vizita de prezentare a logodnicei. Din fotografii, tatal intra apoi in roman in calitate de autor al unui capitol, autobiografic si testamentar, de o extraordinara intensitate dramatica prin absenta oricarei inflexiuni patetice: viata sub succesivele regimuri politice din Romania secolului XX. Pe masura ce romanul se apropie in timp de prezent, sporeste numarul coautorilor: printre ei, sotia autorului, unul dintre copii sau, poate, ambii, identificarea fiind grea, de nu si imposibila, apoi expeditorii, nenumiti, ai unor carti postale s.a.m.d.
Sunt preluate stiri si scurte texte din ziare de epoca, un capitol este compus din secvente extrase din marturiile stranse in extraordinara carte a Smarandei Vultur, Deportarea in Baragan si se intensifica si prezenta autorului, in calitate de personaj si deopotriva de autobiograf. Aspectul general este de fresca si de compozitie polifonica, realizate cu o virtuozitate tehnica exceptionala, dar si cu efort inaparent, fara nimic silnic sau caltos la lectura. Ca si vinurile bune, marile opere sunt pentru toti, chiar daca adevaratii cunoscatori au motive de placere in plus.
Livius Ciocarlie & comp. - cum se cheama, cred, aceasta carte, printr-o intentionata si deloc inofensiva confuzie intre autor si scriere - este romanul unei vieti romanesti. Multe personaje si multi autori, dar mai ales o mare miza: obtinerea, din farame si franturi, a unei povesti esentiale despre Romania. Cea de astazi, de fapt. Si astfel, cele mai bune romane romanesti ale anilor de dupa 1990 - trilogia lui Dumitru Tepeneag, Simion liftnicul de Petru Cimpoesu, & comp. de Livius Ciocarlie - apartin, iata, unor “marginali”.
*
Livius Ciocarlie - & comp., Editura Polirom, 2003