"Banii n-aduc fericirea“. Nu prea sint de acord. Daca banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directa, materiala, care nu e chiar de lepadat, fie una mai subtila, in functie de calitatea posesorului (fericirea de a darui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea institutii, pe scurt de a-i face fericiti pe altii). Ca banii nu iti umbla, neaparat, la sufletel, ca faptul de a avea bani nu garanteaza nici linistea launtrica, nici casnicia ideala, nici buna dispozitie, nici sanatatea, nici intelegerea superioara a lucrurilor, e adevarat. Dar exista vreo sursa lumeasca a unor astfel de „bunuri“? E saracia mai productiva? E obligatoriu ca omul cu bani sa fie o otreapa sau un melancolic nevindecabil? Tot ce se poate spune e ca „fericirea“ nu depinde de bani. Ca drumul spre ea are alte repere, alte determinari, ba chiar ca obsesia de a o cauta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu o gasi.
Sint alte lucruri pe care averea intr-adevar nu le aduce, dar pe care cei cu bani cred ca le au si anume tocmai pentru ca dispun de bani. Toti, sau mai toti, isi inchipuie ca banii aduc inzestrari, drepturi, puteri si virtuti pe care sarantocii nu le au. Acesta e, de multe ori, derapajul major al bogatului: o falsa constiinta de sine.
Unii cred, de pilda, ca banii sint un atestat de personalitate. Pentru ca se intimpla sa ai ceva, incepi sa crezi ca esti cineva. Capeti un aer fudul, de vedeta razgiiata, iti afisezi portretul ca pe o efigie, privesti in jur suficient si dominator. Arati ca esti „mare“, super-influent, invulnerabil si capricios. Nu ti se poate refuza nimic, stii, poti si faci. Ai mereu in preajma o curte slugarnica. Platesti pe cine vrei, cu ce suma vrei, cind vrei, pentru orice ai chef. Intrucit esti solvabil, te socotesti o autoritate. Dar banii, chiar daca pot aduce o forma de putere, nu presupun, in mod necesar, o forma de autoritate. In mod frecvent, bogatasii de azi au o anumita putere, dar le lipseste, de regula, iradierea autoritatii morale, intelectuale, profesionale, umane. Sint o periferie care se ia drept centru.
Banii nu produc automat bun simt, buna cuviinta, bun-gust. Imbogatitul contemporan se poarta, adesea, ca un mitocan, vorbeste golaneste si se imbraca, mai intotdeauna, ca o toapa. E obraznic, agresiv, prepotent. Cind e amabil, sau „modest“ o face demonstrativ, „patronizing“, de foarte sus. Iti arata, la o adica, fata lui „umana“, subteranele lui de „baiat de comitet“. Uneori are veleitati culturale: iti trinteste cite un citat fin, invoca, vag plictisit, cite o carte la moda. De fapt, are un dispret suveran pentru intelectuali: ii manevreaza, ii momeste, ii cumpara. Noii imbogatiti cred, de asemenea, ca banii sint o justificare suficienta pentru orice tip de licenta. Cred, asadar, ca isi pot permite ceea ce altii, mai peticiti, nu isi pot permite. Au, de partea lor, toate indreptatirile. Pot impune directii de opinie, pot dirija intriga politica, pot fraieri pe prosti, pot gradinari destine. Si, din pacate, li se ingaduie s-o faca. Comportamentul lor capata, cu timpul, o tenta demiurgica. Ambianta imediata devine neincapatoare pentru eul lor dilatat pina la nebuloasa. „Modelul“ lor existential este ceea ce li se pare a fi un soi de boierie nonsalanta. Aspira la „sublimitati“, cum rivneste arendasul la statura stapinului. Sint – vor sa fie – „domni“, adica ce n-au apucat niciodata sa fie. Iar a fi domn inseamna, din punctul lor de vedere, a lovi nerabdator cu biciul in cizma, a ciupi galant posteriorul slujnicutelor, a te lasa servit cu o ciocoiasca nesimtire, a chema la ordin pe toata lumea si a vorbi „radical“, plimbind prin gura „gingasii“ sugubete, menite sa seduca asistenta. In realitate, nu reusesc aproape niciodata sa-si camufleze trivialitatea de fond, parvenitismul, instinctele primare. S-ar putea salva prin discretie si cumsecadenie. Dar asta li se pare o slabiciune, un moft. Prefera incruntatura de vataf sau bascalia discretionara.
Banii aduc, cred, cum spuneam la inceput, fericirea. Un fel de fericire. Cea rivnita de toata lumea. (De altfel, oamenii cu bani nu prea au timp si inclinatie sa se simta nefericiti.) Trebuie spus mai degraba ca banii nu aduc decit „fericirea“. Tot restul, tot ce face valoarea si sensul unei vieti, vin pe alte cai, cu alte mijloace. Sau nu vin. Dar, in orice caz, nu li se poate plati contravaloarea in bani.
Andrei Plesu- Dilema Veche