Dupa moartea lui Adrian Paunescu, numeroase articole si comentarii s-au referit la el ca la un intelectual (iar unii – publicisti, bloggeri sau forumisti – n-au ezitat sa adauge la acest cuvint adjective: „mare“, „imens“, „extraordinar“). In perceptia publica, aceasta calitate a parut sa primeze in fata omului politic – fost senator si candidat la presedintie. Acelasi statut – de intelectual – il avea si inainte de 1989. La inceputul lui 1990, a trebuit sa fuga din calea multimii, pentru ca atunci predomina o alta insusire a sa: aceea de om al regimului comunist si „poet de curte“ al lui Ceausescu.
„Istoria“ postdecembrista a inte-lectualilor publici a inceput – ca multe altele – furtunos. Cazul lui Adrian Paunescu este doar unul dintre cele mai controversate. Dupa o perioada de retragere, s-a repliat – mai intii prin angajarea in politica (in Partidul Socialist al Muncii), apoi prin revenirea in spatiul public in calitate de poet si de comentator al actualitatii.
In anii ’90, a sustinut partidul lui Ion Iliescu si a fost intolerant cu partidele de opozitie care tocmai se nasteau. Pe atunci, dezbaterea despre angajarea politica a intelectualilor era foarte aprinsa, iar dl Iliescu a sustinut de multe ori ca acestia trebuie sa se intoarca la meseriile si preocuparile lor si sa lase politica pe mina politicienilor. In siajul sau, diversi oameni de cultura si-au insusit ideea ca scriitorii si artistii trebuie sa-si vada de ale lor, in numele „autonomiei esteticului“, sau pur si simplu pentru ca politica trebuie sa devina „profesionista“.
In acest timp insa, la curtea noului partid care se straduia sa devina social-democrat s-au inghesuit scriitori, artisti si alti oameni de cultura – uneori chiar dintre cei care sustineau revenirea intelectualilor la ale lor. Multi dintre ei avusesera relatii bune (ca sa folosim un eufemism) cu partidul comunist si regimul Ceausescu.
Intre oportunismul lor si viziunea ingusta a lui Ion Iliescu s-a ratat, atunci, aparitia unei intelectualitati cu convingeri autentice de stinga. Inainte de alegerile din 2004, Ion Iliescu declara iritat, vazind sustinerea de care se bucura Traian Basescu, ca „toti intelectualii sint de dreapta“. I-a raspuns atunci, intre altii, Alina Mungiu-Pippidi, afirmind ca in alta tara ar sustine candidatii de centru-stinga, dar in Romania e altceva. De fapt, acest „altceva“ inseamna refuzul intelectualilor de stinga de a se alatura partidului care a ocupat polul de centru-stinga: mai intii pentru ca era identificat cu fostul PCR, apoi din cauza coruptiei si a personajelor compromise pe care s-a incapatinat sa le sustina.
Nici acum nu e altfel: au aparut intre timp tineri intelectuali cu idei de stinga care nu vor cu nici un chip sa aiba vreo legatura cu PSD. Iar incercarea lui Victor Ponta de a afisa o „cultura de stinga“ de tip occidental (tricouri cu Che Guevara, abordarea unor subiecte trendy de pe agenda partidelor socialiste europene etc.) nu e decit un inabil joc de imagine. Exista totusi o legatura intre PSD si noua intelectualitate de stinga: definirea „pe negativ“, prin reactii dure fata de dreapta.
Asa a fost si la inceputul anilor ’90. Partidul dlui Iliescu s-a definit „ideologic“ combatindu-i puternic pe taranisti si liberali, nu afirmind cu adevarat valorile stingii. Tot asa, intelectualii care il simpatizau pe dl Iliescu au tunat si fulgerat impotriva intelectualilor „tradatori“ din GDS, „platiti de Occident“, care cer procesul comunismului si eliminarea securistilor si activistilor PCR din functiile publice.
Pe atunci, implicarea era, ce-i drept, mai mare decit astazi, in primul rind datorita citorva organizatii civice ale intelectualilor care au reusit sa capete o anumita autoritate in viata publica: GDS, Alianta Civica, Solidaritatea Universitara si altele. A aparut si un partid considerat „al intelectualilor“ (Partidul Aliantei Civice), care a reusit pentru o vreme sa obtina procente notabile in preferintele electoratului.
In ciuda tonalitatilor „de baricada“ si a intolerantei unor partide/grupari fata de celelalte, exista o dezbatere publica destul de consistenta, care a dus la descoperirea „din mers“ a valorilor societatii democratice.
Totusi, pe multe dintre subiectele de dezbatere se emiteau practic monologuri paralele: nimeni nu prea era dispus sa preia ceva din argumentatia adversarului. Caci adversarul era privit de fapt ca un adevarat „dusman“. Ceva din acea atmosfera pare sa revina astazi, cind o noua „polarizare“ are loc in societate si in lumea intelectuala. In orice caz, apar semne ca discursul „anti“ revine la intensitatea „adjectivala“ de la inceputul anilor ’90, la acuzatii gratuite si la „puneri la punct“ fara argumente. Asa cum unii intelectuali si publicisti de stinga l-au acuzat, fara rost, acum citiva ani, pe Horia-Roman Patapievici de „legionarism“, „modernul“ lider social-democrat Victor Ponta spune despre Vladimir Tismaneanu ca e „legionar“ si „tradator“ pentru ca a scris despre Adrian Paunescu ca a fost „rapsod al comunismului“. In lipsa unor dezbateri argumentate intre intelectuali, apar astfel de „demascari“ din partea politicienilor de virf. Trecutul ne apasa in continuare. Chiar daca pentru unii – precum Adrian Paunescu – poate fi spalat si rearanjat, in numele popularitatii si audientei.
Mircea VASILESCU